Meciul care nu se încheie niciodată
Echipa națională de fotbal a României va întâlni Suedia pe tărâm oltenesc. Va fi din nou prilej să ne tânguim că dacă nu sărea Prunea așa spre cerul Americii, acum...

Suedia s-a calificat la Mondialul din Rusia eliminând Italia – o tragedie insuficient studiată pentru Il Calcio. Dar povestea cu Suedia e alta.
Noi avem o traumă – nu ne va trece niciodată. România a ajuns în „sferturile” Cupei Mondiale din Statele Unite ale Americii, într-un apogeu al istoriei. Dar fotbalul nostru s-a stins cu acea generație, care – avea dreptate Hagi – merita statui.
Suedia era și ea o poezie – cu Ravelli și Brolin și Dahlin – și cine a văzut-o jucând știe că n-a ajuns deloc întâmplător pe podium acum douăzeci și patru de ani.
Suedia a mai dat vârfuri (căutați pe YouTube golul lui Kurt Hamrin în semifinala mondială cu Germania de Vest, din 1958! – nu e cu nimic mai prejos de Maradona de după „mâna lui Dumnezeu”), dar nici asta nu e povestea.
Constanța. În Suedia lucrurile se fac pentru a dura. În anul 1929, clubul Malmö FF avea frumoasa vârstă de 19 ani. În această adolescență, ei numesc la conducere un tânăr pe nume Eric Persson. Acest om remarcabil a fost un comunist, dar nu din acela la care vă gândiți. A avut ceva din Oskar Schindler. Nu puțini evrei îi datorează viața. Da, Eric Persson îi ajuta pe evreii din Danemarca (!) să scape de naziști – și aceasta e o altă pagină de istorie care merită și ea cândva scrisă mai apăsat. El a condus, de facto, clubul până în 1974. Patruzeci și cinci de ani.
Malmö a pierdut nedrept la sfârșitul anilor ’70 o finală de Cupa Campionilor. I-a învins Nottingham Forest, la Műnchen. E adevărat, n-au urcat Everestul, dar astăzi Malmö FF nu se numește MFF. Tot Malmö l-a dat lumii pe Zlatan, și nici măcar Zlatan nu explică miracolul suedez.
Am fost cândva la Stockholm și am înțeles gazetele suedeze, deși nu știu suedeză. În vara aceea (fără Mondial), fotbalul masculin era pe pagina a șaptea, încolo, după hochei și automobilism și chiar fotbal feminin.
IFK Göteborg a fost un alt miracol. A ajuns să strălucească pentru o vreme în Europa, dar nu strălucirea aceea contează. Contează că Göteborg e un port în care oamenii se simt frați, iar când cel mai bun dintre jucătorii lor (atacantul Torbjörn Nilsson) a fost curtat de Barcelona el a preferat să rămână în oraș și să lucreze cu jumătate de normă într-un restaurant (până în anii ’90, fotbaliștii suedezi erau amatori).
Vedeți dumneavoastră, asta e povestea cu suedezii: ei știu cine sunt și nu obișnuiesc să-și fure căciula, nici între ei, nici fiecare căciula personală. Acum, înainte de Rusia, vor veni la noi în Oltenia și vor mânca, poate, praz (o exista cuvânt suedez pentru praz?), se vor minuna de drumurile noastre din secole trecute și de pasiunea noastră orientală. Apoi…
Apoi se vor întoarce în Nordul lor și vor continua să muncească zi de zi, așteptând excepționalul care poate că va veni sau poate că nu va veni.
Dar ei vor fi tot acolo, insuportabili în trecerea timpului, muncind în fiecare zi, în singurul meci care nu se încheie niciodată.