Duhoarea

Se ascute lupta pentru Federația Română de Fotbal. Ați spune că nu mai avem fotbal decât în amintiri și atunci pentru ce tot acest scandal?

Ați putea spune și așa, dar ați greși. Pentru că nu întotdeauna trebuie să ai fotbal ca să ai bani din fotbal. Așadar, se ascute lupta pentru Federația Română de Bani din Fotbal, un irezistibil magnet pentru cei care și-au făcut din verbul a atârna un destin.

Acum, în aceste timpuri confuze ca o perdea de fum, când până și strict meteorologic în loc de primăvară s-a terminat iarna și a început toamna, președintele Burleanu scoate de la sertar, scoate din mapă, scoate din servietă. Băiat tânăr și scoate – cum se zice în tribună – ca un securist bătrân, scoate ca un director de gazetă care nu s-a înțeles la preț cu făptașul. Și tot tribuna vine și întreabă: păi cum așa, cumetre?
Îi ridică Burleanu întrebări lui Lupescu despre activitatea sa federală de acum un deceniu și e bine că întrebările sunt ridicate. Dar de ce s-au ținut, președinte, întrebările la seif și acum cu ele, pac!, la Răsboiu’? Mister.

E greșită și amnezia care îi înconjoară pe cei care l-au înconjurat pe Lupescu și l-au ridicat pe umerii lor în vârful piramidei noastre fără bază. Dubla măsură nu ne duce nici ea nicăieri. Pe de altă parte, când au avut de ales românii, fie ei și oameni de fotbal, altceva decât răul cel mai mic?

Ce a făcut Lupescu acolo dacă a făcut ilegalitate – apoi asta e treaba Justiției să decidă. Treaba celui care descoperă o presupusă fărădelege nu e să o tăinuiască ani de zile, ca să o folosească în campania electorală.

Despre buna credință a lui Lupescu în gestionarea fondurilor federale putem, în urma burlaniadei, să ne punem întrebări. Cu privire la buna-credință a lui Burleanu cred că putem să ne declarăm lămuriți. Latră ca un câine dus cu forța de la carmangerie, dar latră târziu și, precum cunoaștem din pildele populare, nu i se mai ia seama. Când ai o teslă e bine să știi totuși și arta manevrării sale.

Altfel, c-o fi una, c-o fi alta, fotbalul românesc merge neabătut înainte, cum zice și limba de lemn federală. Unde merge el? Că trebuie să punem lupa ca să îl mai vedem. Acest peisaj cu cetățeni încăierându-se la căpătâiul unei vaci de muls care nu se simte prea bine are ceva grotesc. Necazul în cazuri din astea e că pe vacă n-o întreabă nimeni nimic.

Fotbalul nostru crește și el cum apucă, mai face Hagi, cu dubiosul său cult pentru muncă, o academie, mai răsare un Budescu să ne ia ochii, se mai fardează mortul în fereastră până vine poștașul cu prima următoare.

Și cu noi, proștii stadioanelor, masa de manevră între un interes și următorul, cu noi cum rămâne? Că uite, n-a apucat și Nenea Iancu să vadă un meci de fotbal între români. A plecat la Berlin să trăiască și să moară acolo, pe banii Momuloaiei. Ultimele sale cuvinte, ca să spunem așa, către țară au fost: nu mai pot trăi aici, e prea grea duhoarea.

Uite că a trecut și centenarul de atunci, dar duhoarea aceea…