Cazul domnului Wenger

Când Arsenal, echipa care a revoluționat fotbalul în Anglia, ajunge o glumă proastă

Cazul domnului Wenger (care tocmai a pierdut o nouă finală), cazul domnului Wenger (umilit din nou, cu Arsenalul dumisale cu tot, de către City-ul domnului Guardiola) ar trebui să deschidă o discuție mai amplă: despre orgoliu, despre limite și despre sfârșit.

Ca om care a privit încă de acum douăzeci-și de ani cu admirație înspre revoluția Arsenalului din Londra, i-am purtat domnului Wenger o simpatie nevindecată. Simpatia a urcat înspre respect, iar acum respectul decade abrupt în milă. E prea mult. Există limite.

Mă uit săptămânal înspre Londra și nu de puține ori nu înfrângerea la fotbal mă doare – ci această cădere, mai gravă, pe care cazul domnului Wenger ne-o arată, căderea omului care nu știe când să se oprească. Arta de a pune stop vorbește despre noblețe. E trist când vezi atâtea statui vii fără noblețe.
Domnul Wenger e un om înțelept, a demonstrat-o. Jocul lui Arsenal a fost în avangardă, adeseori entuziasmant, iar acum e depășit, e banal, e îngrozitor. Există fracturi care nu se mai pot vindeca. Și atunci? De ce nu își folosește înțelepciunea pentru a pleca?

Domnul Wenger ar trebui să renunțe, dar, iată, că nu renunță. E o lecție aici. Se știe, încă din Vechiul Testament, de la Ecleziast încoace: pentru toate există o vreme, şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi.

Iar timpul domnului Wenger la Londra, și poate că și în fotbal, a trecut. Și ce faci atunci când ai câștigat sute și sute de lupte, dar ai pierdut războiul? Ce faci când locul tău este în legendă, dar te agăți de post ca orice antrenor de mâna a patra pe care nu l-ar mai angaja nimeni? L-ar mai angaja cineva pe omul care se confundă cu istoria lui Arsenal? Se spune că dumnealui visează la Real Madrid. E bine să visezi.

Domnul Wenger se încăpățânează și e evident că o face din orgoliul celui care nu poate accepta să iasă astfel din scenă. Arsenal a fost o poveste frumoasă a fotbalului de la cumpăna mileniilor II și III. O poveste frumoasă care merita o altă încheiere. Există despărțiri obligatorii, fiindcă, fără ele, se distruge prezentul și se pătează trecutul.

Orgoliul domnului Wenger joacă de partea întunecată a forței, și e foarte puternic. Iar nouă, celor care am iubit Arsenalul de odinioară, nu ne rămâne decât nădejdea în mintea cea de pe urmă – singura care i-ar mai reda, de acum, domnului Wenger și libertatea și decența și demnitatea. Știți dumneavoastră, trofeele cele mai importante din viața unui om pe pământ.