Taraba

FCSB-CFR ne-a lăsat un meci foarte românesc. N-a fost de povestit nepoților, nici măcar cumetrilor, dar o idee importantă tot a degajat: suntem toți pe o tarabă

Fecesebeul și Ceferul au remizat într-o partidă nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici așa, nici altminteri. Partidă românească, așadar. Să luăm aminte: orbitori în fotbalul nostru sunt domnul Teixeira, aproape cvadragenar, și Costică Budescu, care a fost refuzat la export în liga a doua din China. Ei sunt cei mai tehnici, ei animă tribunele, ei țin intactă iluzia că Fecesebeul e o echipă de talie europeană.

Ritmul de pe gazoanele noastre e același cu ritmul nostru de deplasare de dincolo de stadion. Dacă deunăzi un milionar americano-sud-african și-a trimis mașina în spațiu, iar chinezii și-au făcut, de ani buni, autostrăzi mai îndelungate decât Marele Zid, noi am rămas tot pedestrași. Mergem cel mult la căruță, la bătrâna Dacie, la mașina nemțească la mâna a doua pe drumuri cu parfum de Imperiul Roman.

Așa e și cu fotbalul nostru – are în el ceva romantic, te aștepți din etapă în etapă să se reinventeze postul de libero. Îi iubim, că sunt ai noștri, cum își iubesc videlenii oamenii trimiși în fruntea statului. Ce să le facem? Avem și noi poftă de fericire cum putem.

Totuși, deși jocul e de mileniul trecut, lăcomia de bani e mereu nouă. Se vede treaba tot mai bine că nu mai privim spre echipe de fotbal, ci spre tarabe cu jucători aruncați sub reflectoare la mezat.
Din fotbalul nostru șchiop, sufletul a fost brutal amputat. Am rămas cu taraba. Poftiți, domnilor impresari turci (de la echipele din a doua jumătate a clasamentului)! Ce ziceți, cum vă place Coman? Nu prea aleargă el, nu dă pasă decisivă, nu marchează, dar acestea sunt fleacuri. Important e că are deja aerul unei dive a balonului rotund.

Ia să vedem mai departe: Fecesebeul a așezat în poartă un copil nepregătit, fiindcă ei, copiii, se vând repede și bine, cum altădată se vindeau copiii în Napoliul domnului Curzio Malaparte. Pentru tarabă, copilul a fost un risc asumat de patron. Pentru echipă a fost un semisuicid.

Patronul fecesebist cumpără tot ce strălucește prin târgurile din țară și, nu peste mult, constată că s-a pricopsit cu tinichele. Modelul Real Madrid, se spune. E, așa, mai mult ca o metaforă, că Real Madrid nu cumpără de la Chiajna.

Fecesebeul nu e închegat, pentru că – în ciuda credinței patronului – o echipă de fotbal nu e banala sumă a sumelor de achiziție. Aveți puțintică răbdare, căci nici Cefereul nu e în afara acestei unice rațiuni de a fi: a vinde mai departe.

Fotbalul e, de-acum, un breloc oarecare la brâul negustorilor, întru totul la cheremul pieței (chiar și Gică Hagi tocmai a declarat că și-a răscumpărat fiul ca să-l pună din nou în piață, să fie văzut).

E posibil ca, de fapt, de la asta să ni se și tragă. De la asta: a rămas prea puțină pasiune în joc și e prea multă contabilitate primară, contabilitate ieftină – contabilitatea supraviețuirii.

Mofturi, domnilor! Nu fiți copii – fotbalul nu mai e pe goluri nici în recreația mare, totul e pe bani, despre bani, pentru bani.

Totul?