Exilul lui Hagi
Nu mai ascultăm ce spune, pentru că ne pierdem în cum o spune. Greșim

Hagi are dreptate. Când critică starea generală a fotbalului românesc. Când constată că nu avem viitor pentru că nu avem organizare, nici la juniori, nici la Liga a 3-a, nici…
Când se uită în jur și nu vede niciun președinte de Federație. Când constată că ne lasă mai mult decât niște amintiri din verile mileniului trecut (sau ați uitat deja cerul Americii îmbrățișat de cel mai mare fotbalist român din ultima jumătate de secol?, ați uitat deja sprintul său spre inimile celor care am fost?).
Când pronostichează că în patru-cinci ani naționalele care vor urma, așa cum vor fi ele, se vor sprijini pe umerii copiilor crescuți de el. Când trage toate semnalele de alarmă, ba chiar și când, ajuns la capătul răbdării, ne anunță că bye, bye, gata!
Poate că totuși disperarea lui Hagi nu e autentică, poate că se alintă, poate că exagerează. Poate că…
Hagi nu are dreptate. Când zi de zi vede în jur, în ziariști și arbitri și copiii de mingi, semnele unei conspirații orchestrate împotriva sa și a Academiei.
Hagi chiar este așa cum singur se descrie: harnic, ambițios, generos și iute. Are însă și puterea să distrugă cu iuțeala ce construiește cu hărnicia, ambiția și generozitatea. Hagi în Exil? Am mai avut regi în Exil și le-am înțeles rostul când era mult prea târziu.
Antrenorul care a ajuns va fi mereu criticat, vor fi poate chiar și anchete în contra patronului Hagi și a transferurilor efectuate de Viitorul și multe vorbe rele se vor spune și despre fiul său. Mai mult, Generația de Neuitat nu a reușit să se unească în jurul unui lider și bat alegerile federale la ușă și dincolo de perdelele de fum ale serviciilor nu se vede orizontul. E un tablou deprimant și Hagi îl vede clar, până la nuanțe.
Din România, dacă nu ați observat, pleacă – spun sumbrele statistici – nouă oameni în fiecare oră. Printre ei, atâția neștiuți de toată isprava, anonimi care așază, la fel ca Hagi, munca la baza fundației vieților personale. Cetățeni sufocați de statul român, de incompetență, de indolență, de birocrație, de politizarea fără rest (și respirația se face cu voie de la Partid).
Nu ne prisosesc oamenii de certă valoare, nici în fotbal, nici dincolo de el. Să ne gândim, așadar, o clipă la cum se vede România din punctul lor de vedere. Și de ce – după aproape treizeci de ani de la căderea dictaturii – din țara aceasta pare că, în continuare, nu se emigrează, ci se evadează.
De aceea e dreptatea lui Hagi atât de dureroasă. El nu e un om care a fost așezat de alții pe acoperișul zilelor de-acum. El și-a câștigat vocea. El curge prin sângele fotbalului românesc și nimeni nu îl poate da afară din istorie. Din prezent, însă…
Un fotbal românesc în care nu mai e nevoie de Hagi? Mai jos unde să coborâm?