Anii aceștia pierduți

A început 2018, iar adevăratele echipe naționale se pregătesc pentru Moscova. Federația Română de Fotbal se pregătește pentru alegeri

Și nu poți să nu te gândești, văzându-l pe Răzvan Bureanu silabisind în limba sa de lemn de pe prompter, la mesajele de Anul Nou ale vechii conduceri a partidului și statului nostru. Nici nu poți să asculți ce zice, fiindcă mimica-i urlă sănătate, putere de muncă și îndeplinirea tutulol dorințelor. Ura! Ura!

Și nu poți să nu te gândești la toți anii aceștia pierduți, 2014-2018, care vin după acele decenii de risipire a aurului dintr-o generație crescută pe maidan, cu cele zece mii de ore de driblinguri libere la bază, cele zece mii de ore de muncă strânse în copilăria dintr-o lume dispărută.

Un președinte tânăr, cățărat de politic pe umerii mini-fotbalului până în vârful celui mai iubit dintre jocurile noastre cele de toate zilele. Te-ai fi așteptat la dedicare, dacă nu la sacrificiu, dacă nu la abnegație, te-ai fi așteptat la viziune, nu la gargară cu clișee obosite.

N-a fost să fie. A ieșit o foarte românească încropeală, o epocă nu lipsită și de încercări bune (să nu cădem în prăpastia răului integral), dar deplin sabotată de alde Daum și alți impostori (există și o Internațională a impostorilor fără frontiere).

Iar acum vine și Mutu și se prosternează la angajator, la președintele nostru. Aici, sunt posibile două abordări.

Unu: problema cu un fotbalist care se retrage din activitate e că rămâne cu caracterul dintotdeauna. Când nu mai orbește talentul, se văd celelalte: cât e demnitate, cât e libertatea propriei conștiințe și cât e compromis, și cât e nerușinare. Vă miră Mutu făcându-i laudatio lui Burleanu? De ce să vă mire? Ce anume din alcătuirea felului dumisale de a trece prin viață nu trăda această poziție a ghiocelului?
Doi: Mutu e foarte mulțumit la noul său loc de muncă (nu e încă foarte clar în ce constă munca, dar să zicem așa) și, pe cale de consecință, își pune în joc imaginea (de ce are Mutu o imagine bună – asta e o altă discuție) în slujba echipei în care lucrează, dând astfel dovadă de profesionalism, dacă nu de generozitate. Deci, fără putință de tăgadă, Mutu e caracter.

O poziție echilibrată între cele două extreme ar fi probabil mai aproape de un adevăr îndurabil, dar – se știe – moderația nu e punctul nostru forte, iar pe la noi adevărurile numai îndurabile nu sunt.

Vedeți? Campania electorală deja a început. Și, dacă mai stăm un pic să ne gândim, ea de fapt nu a trecut niciodată. Da, suntem într-o permanentă campanie electorală, frânți între ceea ce suntem (mici, în urnele de jos) și ceea ce suntem la noi în cap (mare putere continentală, dacă nu mondială – iar singurul care are puterea de a biciui acest vis înspre minima realitate e tot Gică Hagi). Nu e vorba, deci, că vin iar electoralele peste fotbalul nostru.

E vorba că nu mai trec.