Marea Tristețe

Cum să existe un Campionat Mondial de fotbal fără Italia? Am ajuns dincolo de granița imaginabilului, în inima durerii

În viață nimic nu trebuie să ne mire – o știau și anticii de la Roma. Am avut milenii – toată eternitatea cunoscută – să ajungem la această înțelepciune, dar iată că tot n-am ajuns.

Dimineața de după noaptea în care Italia a ratat calificarea la Campionatul Mondial de fotbal: s-a lăsat un fel de întuneric peste lumea pe care o știam – o lume care nu mai există decât în amintiri, într-o cumplită melancolie.

Până și poeții și-au coborât cuvintele în bernă. Din noaptea spre marți, nimic nu se mai poate scrie. Căci Italia e însăși istoria gloriei în fotbal. Pentru că toți oamenii încă vii au cel puțin o amintire cu squadra azzurra, nu se poate altfel.

Italia! Insuportabilă, dar mereu vie, vie ca o emoție, Italia în nopțile ei magice, căutând un salvator al patriei. Și mai târziu: Italia în cavalcada ei triumfală, încheiată cu acel strigăt coborât din ceruri: e nostra!, e nostra!, iar Cupa Mondială chiar era a lor.

Italia celor mai bune numere zece care au existat în joc înainte și după Diego Armando Maradona, înainte și după Lionel Messi, care – până la urmă, până la esență – fără Italia nici ei n-ar fi fost.
Sunt – slavă cerurilor – cu noi și cei care știu Italia de pe vremea lui Giuseppe Pozzi, care începea cu Aldo Olivieri în poartă. Olivieri e o poveste. El a murit la nouăzeci de ani, în mileniul al III-lea. Dintre campionii mondiali de la 1938 i-a supraviețuit doar Pietro Rava.

Pietro Rava și-a apărat viața cât să vadă Italia campioană mondială la Berlin, în 2006. A jucat o viață în banda stângă și a trăit cu o inimă în plus.

Italia: putem lăsa aici, mai departe, doar nume. Numele celor care au făcut fotbalul ceea ce a fost. Italia lui Sandro Mazzola, Italia lui Dino Zoff, Italia dinastiei Maldini, Italia lui Paolo Rossi, Italia lui Franco Baresi, Italia lui Roberto Baggio, Italia lui Andrea Pirlo, ultimul dintre eroi.

Italia antrenorilor ei indiscutabil inteligenți, circumspecți și logici, Italia lui Valcareggi și Bearzot și Lippi… Italia, cea mai fragilă, cea mai umană dintre toți monștri din fotbal: făcând din apărare o baricadă cu vedere la adevăr și la viață. Toate acestea au fost nu mai sunt.

Un Mondial fără Italia: de șaizeci de ani nu a mai existat așa tragedie în calcio. Iar ce s-a întâmplat luni seară la Milano merită un monument: monumentul marii tristeți. Scrieți sub lacrimile lui Gigi Buffon: La Grande Tristezza și păstrați un moment de reculegere pentru timpul prezent.

Desigur, există vinovați, iar ei vor plăti, Italia se va reclădi, chiar dacă nu va mai ajunge niciodată la ea însăși.

Deocamdată, însă, sfârșitul.