Sfârșitul revoluției

Se întâmplă un fenomen important, subliniat și la noi, în Gazetă: se încheie o eră care a schimbat fotbalul mondial. Ce putem învăța de aici?

A apus timpul revoluției olandeze. După ce s-a retras de la națională generația lui Robben, iată că nici antrenorii olandezi nu mai au căutare la vârf, pe continent. A mai rămas Bosz, dar și el este pe jumătate dat afară din serviciu.

În ciuda moftangiilor, fotbalul este cultură. Iar modelul olandez este fundamental în patrimoniul nostru comun. Fără nebunia olandeză (întemeiată, paradoxal, superb, pe rațiune) fotbalul anilor ’70 ar fi fost lipsit de strălucirea inexplicabilei ratări finale.

Deceniul ’80-’90 a fost salvat chiar înainte de cortină de generația excepțională a marelui Van Basten. Anii ’90 au fost totuși ani de glorie continentală. Din 2010, de la o nouă finală de Mondial irosită, Olanda pare că și-a epuizat forța de seducție.

Campionatul intern nu mai poate să dea campioane europene (nici în fosta Cupă Uefa). Jucătorii olandezi sunt departe de a mai fi o garanție. Cum s-a ajuns aici?

În primăvara acestui an, am fost la Amsterdam, vizitând muzeul Ajax, într-o încercare de a înțelege ce s-a întâmplat. Iar ce s-a întâmplat este comun revoluțiilor, fie ele în tehnologie sau în mentalități. Inevitabil, ele devin mode, iar modelele de succes sunt preluate (revoluțiile sunt obligate fiecare la Internaționala ei).

Olanda și-a exportat, avantajos financiar, revoluția în fotbal. Are Olanda în continuare un sector juvenil bine organizat, pe care stă întreaga arhitectură a fotbalului portocaliu? Bineînțeles că are. Dar aceasta este, de-acum, în lumea occidentală (ba chiar și în îndepărtata Chină) norma, nu excepția. Apoi, cine nu știe astăzi cum joacă o echipă olandeză, din Nijmegen până în Eindhoven? Puterea inițială a revoluțiilor devine firește, în timp, o frână. Cum să schimbi ceva care a cunoscut succesul? Se mai poate reinventa fotbalul olandez?

Stadionul lui Ajax este, în egală măsură, un muzeu. Un ghid în acest muzeu constata că Olanda nu are și nici nu mai are cum să aibă puterea economică de a-și ține talentele aproape. Pur și simplu sunt prea mulți bani în Premier League, la Madrid și la Barcelona și la Paris.

Tinerii olandezi pleacă înainte de a se închega în echipe, îmbogățindu-se, strict contabil și individual. Dar Olanda nu mai are cum să fie astăzi mai mult de o pipinieră, ba chiar una costisitoare. Revoluția nu mai are putere, a decăzut în forma ei de birocrație și în rutina rezultatelor medii.

Aici, la noi acasă, fiind cu cincizeci de ani în urmă la organizare, modelul olandez poate încă să genereze, cât de cât, rezultate (și chiar o face – Viitorul e exemplul la îndemână).

Academiile noastre de juniori, sublime, lipsesc firește aproape cu desăvârșire. Nu putem impune o revoluție originală, românească (din păcate nu putem fi dadaiști în fotbal), dar nu putem, iată, nici să mergem pe urmele olandezilor. Abia facem pași, ca bebelușii.

Rămânem și mai departe la răscruce – orbitor de talentați și risipitori. Suntem – și propun să păstrăm termenul – niște alibeci. Pare un destin, dar e o alegere.