Nici măcar cornerul de la Copenhaga…
România și-a terminat grupa pe locul 4 (sub Muntenegru, oameni buni!). Am făcut aproape jumătate din punctele Poloniei, iar în Danemarca n-am pierdut dintr-o întâmplare

Am ajuns la un capăt de drum. Se poate trage, cum le place tuturor oamenilor de fotbal să spună, o linie. Să îndrăznim deci să rostim adevărurile elementare: România a ratat preliminariile Mondialului. Și nu e vorba doar că am pierdut Rusia 2018. E vorba că am pierdut speranța.
Am ajuns mai aproape de Armenia și de Kazahstan decât de Polonia. Conducerea Federației poartă vina, dar nu va plăti nota de plată. Pentru că – înainte de toate – noi suntem români.
Daum, care nu era român, a fost, totuși, un selecționer catastrofal. Contra n-a pierdut în două meciuri (cinste lui!). N-a pierdut, dar nici n-a convins. A jucat la rezultat, cu Hoban și Deac titulari la Copenhaga. Și e greu de crezut că aceștia vor mai fi în activitate la Euro 2020.
Iar viitorul? Bancu ? Ioniță II? E prea devreme să ne gândim la viitor? Va fi vreodată timpul și pentru viitor? Când ? Cum?
E limpede că a fost ceva putred și în jocul naționalei în Danemarca, dar e și nedrept să constați că un punct pentru această națională într-o deplasare în Nord e totuși un mare pas înainte față de epoca Daum. Suntem, cum s-ar spune, timid spre bine.
Iar această generație (care ar fi putut fi a lui Alibec, dar iată că este, din când în când, a lui Budescu) nu ne lasă nici măcar o admirabilă amintire tristă. Nimic!
Nu rămânem nici măcar cu cornerul de la Copenhaga al lui Dorinel, de la începutul mileniului al III-lea…
Am mai avut noi echipe mediocre, dar cândva măcar aveam puțină strălucire în mediocritate. Îl aveam pe Bănel alergând în dreapta până dădea totul, iar la sfârșitul meciurilor se anunța puțin obosit. Acum…
E drept, am zdrobit Kazahstanul acasă, dar, vorba ceea, nu-i nici Kazahstanul Luxemburgul de la Paris (nu cel suspect din Suedia).
Și mai departe ce va fi? Avem vreo ceritudine? Pe cine? Benzar? Marin? Băluță? Bravi băieți, nimic de zis. Dar chiar îi vedeți jucând la un turneu final, acolo unde cândva erau Petrescu, Lupescu, Lăcătuș?
Ce e formidabil însă la noi este capacitatea de a ne măslui oglinda. Nici măcar acum, când avem în fața ochilor consecința a trei decenii de debandadă în micul nostru fotbal, nu suntem sinceri cu noi.
Nu e vorba că atât putem, e vorba că n-avem ce culege fiindcă n-am semănat. Iar din întâmplări mai ies egaluri întâmplătoare, ca la Danemarca. Dar niciodată mari înfrângeri, înfrângeri de poveste!, niciodată mari victorii.