Greaua moștenire

Administrația Burleanu are categoric dreptate: echipa națională nu mai există, pentru că nu s-a luat în calcul, din timp, nașterea ei, iar acum e puțin cam târziu

Administrația Burleanu și-a demonstrat, totodată, profunda incompetență, în cei trei ani de putere. Au angajat un selecționer din mileniul al II-lea, părăsit de idei, un simplu tonomat de slogane goale.
Christoph Daum ne lasă și el greaua moștenire – e bun, de-acum, de scuză pentru selecționerul care va urma. El a fost un experiment nereușit, dar scump. Va pleca și domnul străin până la urmă, și nu va fi regretat. Bravo, Federația!

Mai departe, Administrația Burleanu a transformat Casa Fotbalului într-o agenție de voiaj, au fost promovate caracterele mici și foarte mici, totul sub o retorică ridicolă care reclamă Marele Entuziasm Obligatoriu.

Lucrurile bune – o minimă preocupare pentru viitor, deschiderea naționalei către public – sunt puține. Căci iată: tribunele sunt cele care, până la urmă, dau verdictul, iar verdictul acesta deja s-a strigat – demisia!

Bineînțeles că nu va urma nicio demisie, sus, la vârf. Ce, eș’ copil? În disprețul verdictului, voturile care perpetuează puterea vin din adâncurile ligilor mici, așa că începe frumosul sezon al pomenilor electorale.
Sfârșitul este, și el, previzibil: tânărul Burleanu cunoaște deja beneficiile amneziei. E dulce amnezia, când diurna e atât de generoasă…

Și uite așa, of-of-of, ne aflăm în plin hocus-pocus! Administrația Burleanu îmbracă vidul în sclipici tricolor și îl gâdilă cu limba de lemn, ca la un congres de partid unic.

Pe gazoane, abia ne mai stau flăcăii ăștia în ghete, dar ce mâine minunat ni se arată! Ei nu știu să preia, ei nu știu să centreze, ei nu știu să dribleze, ei nu știu să marcheze. Măcar ne lasă iluzia că, la fel de bine, am putea și noi să jucăm la reprezentativă. Unde se arată că trebuie să știi să joci fotbal ca să fii în lotul naționalei de fotbal? Ce, nu putem și noi să spunem, după fiecare înfrângere, că viața merge înainte?
România a ajuns în lumea a patra, iar coborârea nu s-a încheiat. Ne aflăm aici pentru că singurul gând al investitorilor a fost înavuțirea rapidă. N-a fost aruncată nicio sămânță, și am stat așa, ca țara, așteptând să crească totuși ceva. De atâta strategie ne-am ales cu falimentul. Trăim din perfuziile banilor pentru televizarea vidului. Până când?

Speranța, draga de ea, cât mai e, vine tot din afara sistemului. Nu de la Partid, nu de la Securitate, nu. De la oamenii care merg cu miile pe tăpșanurile diviziilor inferioare, într-o încercare de gherilă de a-și lua fotbalul înapoi.