Steaua e numai una
Despre o întâmplare din Cehia, una din Cipru și una din Istanbul (care încă n-a avut loc)

Victoria cu Viktoria Plzen ne aduce din nou în acea zonă de intimitate absolută între primul între finanțatori și Dumnezeu. În imaginar, ea are resorturi mistice (și i-a vorbit Domnul latifundiarului, și i-a spus Domnul ce să facă în zona fundașilor centrali…). În realitate, ea are de-a face cu clasa lui Filipe Teixeira, fotbalist (dar și corsar fără vârstă) și cu viteza de reacție a lui Nicolae Dică, antrenor.
Trebuie totodată constatat și epilogul foarte românesc: la glorie europeană (oricât de mică), FCSB redevine, dincolo de procese, Steaua. Această observație nu se aplică, desigur, fanaticilor. Cei lămuriți rămân lămuriți. Însă ceilalți – mult mai numeroși – se orientează (cine vrea să țină cu o formație care nu câștigă?). Sub imperiul euforiei acestora, în vocabularul urban FCSB redevine nu doar Steaua, ci mai mult: Steluța. E foarte frumos.
Fotbalistic, victoria aceasta e mare, în ciuda oponentului mediocru, și merită consemnată. Deocamdată, e binișor. Vestea proastă e alta: vine toamna. Și, odată cu ea, alte stadioane, alți adversari. Vestea bună (singura care contează?) e că vin și banii de la UEFA.
O observație: victoria FCSB-Steaua-Steluța nu este, nicidecum, întâmplătoare. Ea nu este nici absurdă. Ea are un sens care decurge din istorie (care nu este treaba avocaților).
Și, chiar dacă nu o vedem încă foarte clar, tot din istorie vine și înfrângerea Viitorului în Cipru. Viitorul s-a jucat copilărește cu ocaziile și a pierdut dintr-o dureroasă lipsă de experiență. Cum foarte exact ar rezuma și Hagi: ca să învingă, Viitorul trebuie să învingă. Victoriile aduc victorii, precum se știe, dar drumul până la victorii europene e un pic mai lung. El cere răbdare.
Antrenorul Hagi a învățat să aibă răbdare. Va avea și managerul afacerii Viitorul? Deocamdată, n-are.
Și, nu în ultimul rând, Mircea Lucescu pleacă în Turcia, selecționer. Antrenorul român cu cele mai bune rezultate în ultimele decenii nu se întoarce acasă, iar explicațiile sunt deopotrivă numeroase și dureroase.
Chiar dacă nu ne încântă acest nou exil al lui Lucescu, trebuie să avem puterea să ne scoatem din nou pălăria în fața puterii acestui profesionist de a nu renunța.
Mircea Lucescu ajunge, iată, într-un alt Istanbul: mai sângeros și mai complicat. Fotbalistic, va avea nevoie și de ceva ce i-a tot lipsit în anii dumisale de muncă: norocul. Căci Turcia mai are șanse să ajungă la Mondialul din Rusia: nu foarte multe, dar nici foarte puține (ca România lui Daum).
Un amănunt: Mircea Lucescu are de luat o revanșă în Rusia. Și de aceea, pariez fără ezitări pe acest Edmond Dantes cu părul alb.Turcia se va califica. România, nu.