Rooney, în zona inimii

Ce se mai poate spune despre fotbalul de la începutul secolului XXI, când Wayne preferă întoarcerea acasă milioanelor de dolari din China?

Dincolo de Simona Halep la Wimbledon, poveste care ne privește acut, lumea sportului mondial a trecut prin două episoade mai degrabă marginale ca mediatizare, dar teribile prin simbolistică.

Prima este o fotografie cu Ronaldo, cel gras, dacă nu chiar cel adevărat, și Maradona, unicul, umăr la umăr (cât de cât) pe o stradă din Elveția, cu prilejul unui meci al stelelor de altădată pus la cale de Infantino de la FIFA. Ea ne vorbește despre frumusețe. E o poezie întreagă în acești doi mari campioni care arată ca doi bărbați încărcați de glorie, doi bărbați care nu s-au ferit niciodată de viață.

Vedeți dumneavoastră, se tot fac ierarhii cu privire la valoarea istorică a unuia și a altuia. Se fac degeaba. Valoarea, până la urmă, nu se poate socoti decât în intensitatea trăirii unei iubiri. Iar Maradona este cel mai iubit dintre toți fotbaliștii secolului XX, așa trișor și golan și cocainoman și cu păcate încă mai mari, chiar și politice. Căci nimeni nu strânge mulțimile ca acest genial bufon.

Ronaldo râzând în hohote la cine știe ce enormitate spusă de Maradona e o imagine care rezumă, deși nicio minge nu apare în cadru, harul argentinianului: harul său este generozitatea împărțirii clipelor fericite.

Cel de-al doilea este Wayne Rooney, ajuns parte (minoră) din transferul lui Lukaku la United. Aici am ajuns în trecerea timpului, la Rooney monedă de schimb!

Și ce face marele Wayne, alungat de la United? El nu pleacă în China, el nu pleacă la arabi, el nu pleacă nici măcar la americani. Nu. El se întoarce acasă, la Everton, într-o superbă demonstrație de orgoliu și înțelepciune. Copilul-minune revine bătrân de-acum, uzat de lupte și succese, dar nu sfârșit, nu, nu sfârșit…

Rooney a crescut într-un cartier rău din Liverpool. E exact genul de loc din care să cauți să evadezi și – în egală măsură – genul de loc din care nu poți pleca, de fapt, niciodată.

Rooney întorcându-se acasă este, într-o ierarhie foarte personală, transferul anului în fotbalul mare.

Pentru că nu e (doar) despre bani, ci despre altceva, cu mult mai mult: e despre suflet.

Rooney mai are încă lucruri de arătat mai ales în zona inimii, dacă nu în careul de șaisprezece metri.

Da, încă mai am puterea (și naivitatea, de ce nu?) să cred în acest epilog: în forța de uragan a lui Rooney în zona inimii. Ne va arăta el nouă.