Doar Dinamo București?

Ceva rămâne neschimbat în campionatul nostru atât de bezmetic: Peluza Cătălin Hîldan, cu dăruirea și chiar cu excesele ei

Acum, când deja nu mai poate fi vorba de primăvară europeană pentru fotbalul românesc, ceva important trebuie spus, totuși, despre situația la zi din liga noastră cea de toate zilele. Situațiunea, deci, căci trăim totuși permanent în Caragiale, e așa: se joacă slab, monșer! Nu trăim chiar o întrecere a neputințelor, dar nici strălucit n-o ducem.

S-o scriem clar, deloc anonim: Liga 1 de-acum pare, curat-murdar!, o pedeapsă pentru toate păcatele trecutului. Desigur, încă joacă strălucitor uneori veteranii de la Voluntari, iar nebunia lui Șumudică de la Giurgiu e încă în vigoare. Și nu știu dacă ați remarcat, dar copiii lui Hagi s-au făcut deja mari și iată că pot fi cruzi. 5-0 cu fantoma Timișoarei n-a fost un meci, a fost un măcel.

Steaua, dacă îi mai putem spune așa, anunța o revoluție roș-albastră la sfârșitul săptămânii. Era vorba că ies suporterii în stradă să-și arate iubirea pentru echipa care și-a pierdut identitatea. În multe orașe, au fost mai mulți jandarmi decât steliști care s-au deranjat să participe. La treizeci de ani după Supercupa Europei…

Personal, suporter al echipei naționale cum sunt, resimt acut lipsa poeziei pe care o aducea Giuleștiul, precum și absența Petrolului Ploiești o resimt. Iar deseori mi se face dor de Argeș sau de UTA sau de Universitatea Cluj sau de Farul Constanța sau de Progresul București (mai știți că a existat cândva Progresul București?…). Nu pot trăi în afara melancoliei, mai ales că nici nu doresc.

Am văzut și ultimele două meciuri ale Universității Craiova, dacă îi mai putem spune așa. Și nu sunt de părere că a fost vorba doar de ghinion în jocul lor cu Dinamo București (deși se poate argumenta teza aceasta cu cele trei bare într-un minut…). Pur și simplu, echipa aceasta, deși tânără, își pierdu suflul. Rămâne sub nori.

Și între toate aceste mari speranțe și naufragii, ceva a rămas neschimbat: Peluza Cătălin Hîldan. Peluza aceasta, așa cum s-a văzut și sâmbătă seara, e peste echipa pe care o susține, chiar dacă venirea lui Cosmin Contra a îmbujorat-o categoric pe Dinamo.

Doar Dinamo București, așadar, pare să mai reziste integral dintre glorile de altădată. E un paradox la mijloc. Echipa prădată îndelung de alde Borcea, trecută constant prin alba-neagra în tranziția asta nesfârșită, a rămas ea însăși: cu numele, cu istoria, cu palmaresul intacte.

Strict fotbalistic, Dinamo este, acum, de o perfectă mediocritate.

Marea sa victorie, în acest sezon, nu e că a scăpat de Gnohere și l-a găsit pe Nemec (un atacant relansat, iată, la București, după ce n-a reușit să marcheze nici măcar un gol pe la New York în cele 594 de minute petrecute în America…).

Marea sa victorie e că nu a devenit FCDB sau o altă tragică simplă alăturare de litere. Aici ne aflăm.