Sportivii sunt cu noi?

Nu doar că nu am avut un Havel, dar suntem nevoiți să constatăm că nici un Kasparov nu avem...

În aceste zile de redescoperire, în stradă, a civismului în contra politicului defect, civism fără de care nu există totuși o societate, am resimțit absența unor voci din lumea sportului. Sunt destul de tăcuți eroii noștri.

Nu e greu de înțeles de ce – asocierea cu politicul a fost (greșit!) înțeleasă fie ca un act de trădare, fie ca o dovadă de oportunism, dacă nu de servilism. Cu alte cuvinte, una a rămas una, precum și alta a rămas alta.

Mă aflu între cei din Piața Victoriei, dar la fel de bine m-aș fi putut afla și între cei din fața Palatului Cotroceni, iar întrebarea ar fi rămas legitimă: sportivii sunt cu noi? Cu cine sunt?

România este la o răscruce, iar de drumul pe care alegem să mergem mai departe depinde soarta noastră a tuturor, fie că suntem șahiști amatori, cicliști profesioniști, campioni olimpici la canotaj sau împătimiți de oină.

Sportivii pot opta, desigur, și pentru o tăcere asurzitoare. E dreptul lor suveran. Nu se poate contesta alegerea niciunei conștiințe.

La fel de adevărat e însă că, în istorie, sportivii, tocmai pentru dragostea cu care au fost învestiți, în urma unor alegeri foarte sentimentale, au schimbat lumea. Nu e o vorbă în vânt. Chiar așa s-a întâmplat – au schimbat lumea. Cuvintele și faptele lor au altă greutate. Sunt, poate, cei mai iubiți oameni ai locului, tocmai pentru că dau un sens tangibil mândriei de a aparține.

Iar luptele cele mai grele, Muhammad Ali nu le-a dat în ring. Nikolai Starostin nu doar a supraviețuit în Gulag, iar Jesse Owens nu a câștigat doar o cursă de atletism în fața lui Adolf Hitler. Nu, el a încheiat, la Berlin, demonstrația falsității tezei superiorității absolute a rasei ariene.

Marii sportivi, fiind mai iubiți, sunt și mai lesne iertați atunci când sunt neinspirați în alegerile lor. Dar zilele acestea au fost un bun prilej pentru o poziționare lipsită de echivoc.

Și pentru că în Piețe s-a redescoperit și simțul unei comunități și e nedrept ca din această comunitate să lipsească tocmai idolii copilăriilor noastre (ați aflat că, la Victoriei, i s-a urat La mulți ani! lui Gică Hagi, de ziua sa, da? – și am fost din nou foarte tineri în seara aceea…).

Au existat și luări de poziție admirabile – am citit, la obiect, un text superb al Andreei Răducan. Dar prea puțini dintre cei cărora li s-a cântat imnul au fost în Piața Victoriei acum să cânte imnul național… Nu e trist?

Nu e nicidecum un proces de intenție (nu sunt eu omul care să fie în contra nuanțelor), e doar un regret. Mi-aș fi dorit să îi avem mai aproape.

În definitiv, am învățat să ne legăm speranțele de ei. Mi-ar fi plăcut un Kasparov al românilor, care să nu tacă, plătind prețul curajului său, atunci când noaptea, ca hoții…