Dureri ca aceasta zidesc o națiune

Dinspre Rio ne parvine incredibila știre că stadionul Maracana arată deja ca și cum ar fi fost abandonat

Carlos Heitor Cony n-a murit. El n-a fost dărâmat de tristețe, el se îndreaptă categoric spre nouăzeci și trei de ani și încă scrie. Carlos Heitor Cony este un ziarist și un scriitor brazilian – să păstrăm această formulă, căci clișeele sunt bune, deși, în cazul său, granițele dintre cele două meserii au fost întotdeauna fragile.

Pe 16 iulie 1950, Brazilia a pierdut, la Uruguay, Cupa Mondială la Fotbal. Juca acasa, pe un stadion enorm, cum nu mai fusese altul înainte. Și numele acelui stadion era Maracana.

Carlos Heitor Cony este cel care a scris aceste cuvinte: „Supravieţuitorii acelei după-amieze au crezut că nu vor mai fi vreodată fericiţi. Ce s-a întâmplat pe 16 iulie 1950 merită un monument, ca eroul necunoscut. Dureri ca aceasta zidesc o naţiune”. Aceste cuvinte au fost scrise pe vremea când un om încă putea fi legat de un om într-o națiune.

Dar au tot trecut deceniile. Iar Maracana a trăit în ritmul tot mai puțin înțeles de supraviețuitorii zilei de 16 iulie 1950. Lumea, totuși, s-a schimbat îngrozitor, iar visele au ieșit din modă. Și până acum uite că Marcana a supraviețuit, aproape miraculos.

Arena a fost în avangarda corupției care a însoțit Mondialul Brazilian (mai țineți minte că acum trei ani?; mai țineți minte Brazilia-Germania 1-7?…) și Jocurile Olimpice de la Rio (mai țineți minte că acum șase luni?…). Costurile renovării sale i-au scos din minți pe brazilienii cinstiți și i-au adus în stradă. Maracana a găzduit, totuși, Deschiderea și Închiderea Jocurilor.

Iar acum – chiar acum! – veștile care ne vin dinspre Rio arată un stadion aproape abandonat, luat în stăpânire de pisici. S-au scris reportaje ample, mai ales în presa de limbă portugheză și în presa de limbă spaniolă. Se trag semnale de alarmă, se exprimă o tulburătoare revoltă, se indică vinovați. Cum să fie Maracana abandonat așa, ca o imensă fabrică de care nu mai e nevoie? Ce s-a întâmplat cu durerea care a zidit o națiune?

Cred în destinul stadionului Maracana (chiar așa, știați că, de la jumătatea anilor ’60, el poartă, în acte, numele unui alt gazetar – Mario Rodrigues Filho?; și cine își mai botează stadioanele cu nume de ziariști?).

Cred că în destinul său se pot citi semnele timpului. Cred că ne îndreptăm către un viitor în care din legende va rămâne doar puterea lor de a genera profit.

Este soarta investițiilor necugetate să ajungă ruine în state care nu se îngrijesc rezonabil de banii contribuabilului, cunoaștem. Dar aici e vorba de altceva, pentru numele lui Iisus de pe Corcovado – aici e vorba de Maracana!

I s-a spus cândva templul sacru al brazilienilor, căci fotbalul a fost cândva mai important decât religia. Acum, și fotbalul, și religia au pierdut finala cu atotputernicul Zeu-Ban.

Să nu uităm ziua de 16 iulie 1950. Durerea aceea. A trecut?