De alte două mii de ani

Cu ocazia săptămânii Zilei Naționale a României, propun să avem decența de a ne privi într-o oglindă necenzurată

La Satu Mare se ia în discuție redenumirea stadionului Olimpiei cu numele lui Daniel Prodan. Iar dezbaterile sunt aprinse. Un politruc de la UDMR se opune, considerând că astfel s-ar demara un cult unui nepotrivit (!), care a jucat și el fotbal cum a putut (!!) și nu a fost chiar așa de important (!!!) și nici nu avea capacitățile intelectuale și morale pentru a da numele unei arene (!!!!). E exigent alde Kereskenyi Dandor. E acea exigență care te lasă mut – ce să spui ca să combați eficient ridicolul?

Între timp, tot la Satu Mare, cetățenii își întind covoarele mai mult sau mai puțin persane în tribunele goale, chiar și la victorii. Asta au ajuns stadioanele din Liga a 2-a: niște semiruine din care oamenii au fost alungați. Divizia B a tot fost mutilată până n-a mai rămas nimic din ea, dincolo de bălării și buruieni.
Iar Liga 1 trăiește din drepturile de televizare a imensului său gol. E adevărat, din loc în loc, s-au înălțat arene noi. Le numeri pe degetele unei mâini. În rest – Dumnezeu cu mila, și pare destul de neîndurător. Iar sportul dă totuși un sens unei comunități. Vi se pare că, în societatea românească, abundă motivele de mândrie de a aparține? Că ne leagă prea multe?

Insist asupra acestei observații de bun-simț, pentru că bunul-simț are zile grele în România timpului prezent: fotbalul are nevoie de spectatori în arenă. Fără această prezență minimă, trăim într-un virtual care nu e altceva decât un marș spre faliment.

E tragică dispariția fotbaliștilor adevărați, deși unii cetățeni pătrund săptămânal pe terenuri și pretind că ar avea această meserie. Tot tragică e însă și dispariția suporterilor. Unde sunt suporterii?

Cu câteva semnificative excepții (coregrafiile spectaculoase ale celor din galeria lui Dinamo, fanii Petrolului Ploiești, care o mai fi și Petrolul, fanii Politehnicii Timișoara, care o mai fi și adevărata Poli, și tot așa), suporterii au renunțat. Vi se pare un detaliu minor?

Am fost recent la Pompei, lângă Napoli. Cunoașteți cazul orașului antic. Ultimii săi locuitori au murit în anul 79, la o erupție a Vezuviului. Nu au fost chiar îngropați în lavă așa cum spune clișeul, au murit intoxicați cu gazul toxic din pântecele vulcanului. Dar nu asta contează.

Contează că orașul antic, chiar și fără oameni, a supraviețuit și ne dă o mărturie. Puteți să mergeți pe străzile lui dispuse într-o geometrie perfectă, puteți să intrați în case de negustori și de poeți, și să vă minunați.

Și mai e și arena din Pompei. E tot acolo, încă poate găzdui mii de oameni. Și nu e cu nimic mai prejos decât orice arenă românească de ligă secundă. Înțelegeți dumneavoastră? După alte douăzeci de secole tot nu am ajuns în secolul I după Hristos. Sigur, de vină sunt turcii, rușii, extratereștrii și zeul ban. Nu noi, niciodată nu noi.

Covoarele de la Satu Mare sunt și ele tot o oglindă. Dar cine să mai vadă într-o tribună goală?