Acum ori niciodată?

Urmează Polonia, cu peronul pe partea stângă. Meciul acesta e decisiv, ca o mare afacere de inimă. Așa este, dar viitorul?

Așadar, ne informează, pe fond, domnul Daum, vom încerca să învingem Polonia cu armele dumnealor. Vom fi, carevasăzică, pragmatici, vom ataca prudent în speranța unui decisiv care să șteargă, iată, douăzeci de ani de rătăciri prin deșertul din noi. Nu știu dacă ați numărat, dar, da, au trecut douăzeci de ani, de la Mondialul francez, ultimul. Trăiam în mileniul al II-lea pe atunci. Niciun telefon nu era inteligent.

Și, uite, Federația Română de Fotbal, așa cum este acum, condusă de oameni care nu au activat totuși în domeniu, a propus câteva reforme. Domnul Daum însuși este parte a planului. Un accent obligatoriu a căzut pe tineri. E o disperare legitimă la mijloc: juniorii au fost lăsați întotdeauna ultimii, în deceniile libertății noastre recente. Ca și cum nu ar conta.

Din nou: echipa națională de fotbal este o oglindă a societății. Nu așa trăim? Într-o improvizație permanentă? Doar de la azi la mâine, hai, Doamne ajută! Șofând la bara din față, mereu într-o alertă care poate să decadă oricând în isterie?

Echipa Burleanu rămâne însă cu această pasiune vădită pentru parvenitism și limbă de lemn. Chiar și ideile bune se pierd în impresia generală că mai există, dincolo de această fațadă, o umbră.
Iar România va câștiga sau nu va câștiga cu Polonia, va merge sau nu va merge la Mondialul din Rusia, iar domnul Daum ne va părăsi sau ne va convinge (până acum, mai degrabă nu, în ciuda pașilor spre normalitatea comunicării). Dar drumul nu poate fi decât acesta: construirea unui mecanism în stare să asigure termenul lung.

Și mai e ceva – esențialul: cum să ignori o generație întreagă, cea mai bună generație de fotbaliști români? Cum să o irosești? Cum să nu te folosești, la cel mai înalt nivel, cu adevărat, de pasiunea nebună pentru fotbal a lui Hagi? Ne prisosesc oameni cât Hagi? Timpul în care gloriile rămân marginale e totuși timp mort, orice ar spune motivaționalele de pe pereții de la Mogoșoaia.

Există un scriitor islandez contemporan (Islanda are cei mai mulți scriitori din lume raportat la populație, ba chiar – dacă îmi îngăduiți – și cei mai buni) pe nume Jón Kalman Stefanssón. El a scris o trilogie a fiordurilor, cu care a cucerit lumea. Al doilea volum – Tristețea îngerilor – începe așa: „Unele cuvinte se fac înveliș în căușul timpului, și înăuntru se află poate amintirea ta”.

Despre asta e vorba și despre asta va fi mereu vorba: amintirile noastre sunt tot mai vechi și am uitat cum să strângem amintiri pentru mâine. Am rămas fără povești mari.

Iar răspunul nu e acum ori niciodată, și niciodată nu a fost, de fapt, așa. Răspunsul e în fiecare zi de muncă în care privești înainte, știind și de unde vii, dar și încotro te îndrepți.