După douăzeci de ani

Presa noastră cea de toate zilele a tot consemnat în zilele din urmă un eveniment bizar: Arsène Wenger a împlinit două decenii pe banca lui Arsenal Londra. Când? Cum?

La aniversare, Arsenal a învins cu 3-0 pe Chelsea și l-a convins pe Antonio Conte că antrenează o formație mare doar pe hârtie. Am savurat acest succes. M-a încântat, chiar dacă, precum știm, Arsenal tot nu va avea forța (mai ales financiară) de a se apropia de titlu. În Anglia, campionatele costă scump. Este important acest moment, este foarte important. După douăzeci de ani nu e un timp însemnat doar în literatură. Și ce ar fi fost ultimele două decenii de fotbal european fără domnul Wenger? Ce ar fi fost ultimele două decenii fără coerența lui Arsenal, un club care a pus – înaintea trofeelor – o filosofie? Cu aspectul său de contabil intransigent, domnul Wenger a fost totuși, și trebuie să o notăm limpede, un revoluționar. Mă leagă multe de Arsenal Londra, în adolescența târzie, deși inima îmi era în Liverpool, știam și eu pe de rost, ca pe o poezie, acel unsprezece care începea cu Seaman – Dixon – Adams – Keown pentru a se sfârși cu Bergkamp – Henry. Arsenal Londra nu juca fotbal, juca altceva. Domnul Wenger nu era, deci, manager, era mai mult profet.

Și au trecut atâtea sezoane de atunci, s-au pierdut atâtea lupte, dacă nu războaie, dar anii nebuni, anii de aur sunt încă acolo – în patrimoniul nostru de amintiri. Și pentru ce trăim în fotbal, dacă nu pentru acest tezaur al memoriei? Cine l-a văzut zburând pe Bergkamp înțelege exact.

Apoi, mult mai târziu, în anul 2012, aflat la o răscruce, am cochetat cu ideea de a mă stabili în Londra. Am vizitat chiar vechiul Highbury, stadionul spre care, prea tânăr, privisem de atâtea ori. Acolo e de-acum un splendid complex rezidențial. Puteai, deci, să locuiești direct în istorie. Dar n-am rămas nici în Regat, am lăsat sănătoasă o cucoană, mi-am luat pălăria și-am plecat.

Da, am trăit în acești douăzeci de ani toate frustrările fanilor londonezi, fără să fiu deloc un Nick Hornby, dar, de fapt, știți cum e? Când cauți dimineața, întotdeauna dimineața, în gazetă, acele rezultate scrise cu litere mici, și prima echipă după care te uiți e Arsenal… poate că nu e doar o ordine strict alfabetică la mijloc.

Gazetarii – englezii mai ales – au tot evocat amintiri, s-au lansat în elogii și au fost critici, s-au enumerat atâtea și atâtea greșeli – și ce sunt douăzeci de ani, dacă nu o sumă de alegeri bune și alegeri rele? Cel mai mult m-a impresionat acel articol (https://www.theguardian.com/football/2016/sep/21/arsene-wenger-arsenal-1966-premier-league-rivals-where-are-they-now) care îi trecea în revistă, cum frumos încă se spune, pe toți colegii manageri ai domnului Wenger din anul de grație 1996, după Hristos.

Și te uitai la acei bărbați aprigi, covârșitor de britanici, și îți aminteai fotbalul lor clasic, schimbat pentru totdeauna de acest francez, cu aerul său profesoral, care astăzi pare atât de vechi. Și, de fapt, poate că aici e și lecția: în fotbal, deci în viață, în douăzeci de ani, un revoluționar cumsecade ajunge un conservator redutabil al avangardei de altădată.