Pentru ce se mai joacă fotbalul românesc?

De la început, întrebarea capitală: unde ne mai sunt spectatorii?

Ipoteza – cum rezultă din toate statisticile la zi – e clară și nu ne ajută prea mult că trăim o problemă estică, nu românească: fotbalului i-a dispărut publicul de pe stadioane. E suficient acela așezat confortabil în fotoliile de acasă (care nici măcar nu cunoaștem întru totul cât este, de fapt)?

În timpul acestei dileme, iată că ne parvine din Suedia, tocmai de la Stockholm, o știre care a fost rapid expediată la „fapt divers”. Jucătorii echipei AIK, din localitate, o formație cu o tradiție de peste 120 de ani!, au intrat pe teren la braț cu unsprezece dintre cei mai în etate suporteri ai lor.

S-a titrat „gest superb” și s-a mers mai departe. Stadionul celor de la AIK poartă un nume foarte frumos, care nouă o să ni se pară comunist, pentru că are cuvântul „prieteni” în titlu. Să mergem deci mai departe, adică să ne întoarcem la oile noastre? Nu încă. E ceva aici: o explicație. Imaginile de la Stockholm vorbesc despre cultura apartenenței la o comunitate. Acei bărbați tineri și acei bărbați în vârstă pe aceleași baricade, cu războaiele vieții pierdute sau câștigate, dar luptate oricum, spun împreună o poveste importantă.

Fotbalul trebuie să aibă un rost. Care ne mai este rostul?
În Liga 1 la fotbal masculin mai are încă puterea să strălucească, de la Târgu-Mureș, fosta mare speranță Ianis Zicu. El își admite două kilograme în plus (țesut adipos), dar, durduliu cum e, uite că marchează cum nu prea se mai marchează pe stadioanele noastre golite de fani! Perfect moromețian, acesta e nivelul la care discutăm, domnule. Mai mult, Steaua defilează printre umbre și deja este cumva unanim acceptat că va câștiga titlul curent. Trăim o fatalitate?

Aceste tribune goale sunt răspunsul unui public păcălit de decenii. Liga 1 a rămas o cale rapidă prin care poți da un tunuleț cu niște drepturi de televizare, ceva comisioane de transferuri, apoi vine insolvența, ura și la gară!

Și unde ne sunt echipele de tradiție, printre atâtea acronime? Unde sunt vechii suporteri din Pitești și din Ploiești? Unde sunt giuleștenii? Unde sunt arădenii? Unde sunt timișorenii? Unde sunt cei care își iubesc mamele, dar nu ca pe „U”? Și Brașovul unde e? Care mai e, până la urmă, Poli?

Dar Universitatea Craiova care mai e? Unde sunt meciurile cu zeci de mii de oameni în tribune? Toți suporterii adevărați își urmează echipele prin rătăcirea din deșertul ligilor mici. Și e mult mai multă viață acolo decât pe câmp la Voluntari, chiar dacă nu se televizează în direct.

Sunt atâtea neajunsuri la noi că nici nu mai știi de unde să începi. Trăim, așa, de la o amânare către următoarea amânare. Pentru început, e suficient totuși să te întorci la esență. Și nu există nimic esențial fără un răspuns la întrebarea: pentru ce? Pentru ce se joacă acest fotbal? Pentru patroni? Să aibă niște atleți cu calități îndoielnice un loc de muncă, să nu sufere piața bunurilor de lux?

Când, de fapt, atât de simplu e: fotbalul românesc trebuie să iasă din zodia pușcăriașilor care l-au ruinat și să se întoarcă acasă, la suporteri. Dacă nu e pentru ei, dacă nu e despre ei, totul nu devine decât un alt episod din această alba-neagra fără căpătâi dintr-o tranziție care nu se mai sfârșește.