Desculți

Nu peste mult se vor sfârși și Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. România nu a mai strâns salbă, dar nici nu va mai merge și așa. Ne aflăm la o răscruce

Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro închid – în istoria sportului românesc – o paranteză începută după Război, la Helsinki, în 1952. Atunci s-au obținut – vă sună cunoscut? – patru medalii, una de aur, una de argint și două de bronz. Câteva decenii, politicul a considerat sportul o prioritate pentru România, apoi nu a mai considerat așa. Ne-am întors la o societate deschisă în care sportul este o alegere personală prea puțin aleasă. De-acum, ne privește.

Sportul este – de când lumea – o chestiune de voință. În contra iluziei curente că totul este de vânzare și că totul se poate cumpăra stă istoria. Fac, de aceea, un recurs la marinarul brazilian Adalberto Cardoso. Povestea e că Brazilia nu a avut bani să trimită o delegație la Jocuri, la Los Angeles, în 1932. Așa că sportivii s-au aliat cu navigatorii, au umplut un vapor cu cafea și au vândut cafeaua aceea din port în port. Vaporul acela se numea „Itaquicê”.

Și pentru că era criză – Marea Criză – brazilienii au strâns doar treizeci și doi de dolari până în portul Los Angeles. Un dolar pentru fiecare sportiv era taxa de debarcare. Așa că au coborât doar atleții cu cele mai mari șanse. Așa era lumea atunci.

„Itaquicê” a mers mai departe către San Francisco, reușind să mai vândă cafea de alți treizeci și ceva de dolari. Cincisprezece sportivi nu au avut niciodată acel dolar care să le permită să pună piciorul în Statele Unite. Au stat pe toată perioada Jocurilor pe vapor. Așa era lumea atunci. Iar marinarul Adalberto Cardoso a fugit la adăpostul nopții din San Francisco. El s-a întors la Los Angeles – sute de kilometri – făcând autostopul, alergând. A ajuns în fața arenei „Memorial Coliseum” cu zece minute înainte de cursa de zece mii de metri. I-a alergat desculț și a terminat ultimul. E un fel de a spune. Pentru că povestea lui deja se răspândise peste stadion, a fost cel mai aplaudat om din America acelor Jocuri. Gazetarii americani, inventivi cum îi știm, i-au spus „Iron Man”. Organizatorii i-au dăruit lui Adalberto Cardoso o medalie specială. Așa era lumea atunci.

Era o perioadă romantică, veți spune, în care ajungea o voință neabătută (ce adjectiv, nu?) ca să străbați desculț drumul către legendă. Nu mai e posibil așa ceva. Nu mai e cazul să alergăm desculți, nu mai e nevoie. Tocmai asta s-a pierdut în ultimii optzeci și patru de ani, de când viața ne-a devenit tot mai mult o problemă de contabilitate. Ne-am pierdut înțelegerea exactă a luptei noastre, care este, în definitiv, o complicată afacere de inimă.

Sportul este o chestiune de elan al inimii. Voința de a ajunge undeva și credința că la sfârșit un stadion de oameni va cuprinde totuși sensul luptei. Poate că, mai mult decât medaliile, acestea ne-au lipsit, cu adevărat, la Rio.