Care e rostul Jocurilor

Yusra Mardini,18 ani, locuieşte acum la Berlin. A supravieţuit războiului civil din Siria. La Rio va duce un steag. De ce?

Am acasã într-un sertar pe care îl deschid uneori, nu prea des, o medalie olimpică. Nu e de aur sau din argint sau din bronz, nu e adevărată, dar nici falsă nu pot spune că e. În definitiv, o am de la Comitetul Olimpic Internaţional. E un suvenir. L-am primit toţi cei 22.000 de ziarişti acreditaţi în acel an la Jocuri.
Era august 2008, se sfârşeau zilele şi nopţile de la Beijing, lumea încă nu-şi începuse aterizarea în haos.

E una dintre puținele dovezi că am fost tânăr ziarist, corespondent de la capătul lumii. Mai există probe: câteva cronici şi o mână de reportaje, pierdute între foile tot mai galbene şi mai subţiate de ani ale unui cotidian central, într-o arhivă în care nu mai intră însă nimeni. Un insectar pentru libelule – texte care şi-au trăit o zi nemurirea.

Am fost acolo – ştiu: pentru un cronicar nu există alt Everest. Jocurile. Ziariştii care sunt acum în Brazilia sunt cel mai aproape de cerul meseriei noastre. Jocurile ne dau un rost. De la Beijing, scriam în contra regimului care nu îți îngăduia să cauți „Tiananmen 1989” pe Google, eram de partea omului care a oprit singur tancurile şi vânam eroi. Niciodată n-am fost mai fericit.

Legendele sunt rostul Jocurilor. Îl ştiți dumneavoastrã pe Dorando Pietri? Era 24 iulie 1908 când lumea l-a aflat. Un ajutor de cofetar. A câştigat Maratonul la Jocurile de la Londra. Nu i-au dat medalia. Regulamentul. Ultimii paşi i-a făcut purtat pe brațe de medici şi alţi oameni. Jocurile există fiindcă fără poveşti rămânem cumplit de singuri cu legiunile noastre de fapte zilnice lipsite de măreție.

Jocurile există pentru emoții, lacrimi şi neuitare. Jocurile sunt încercarea continuă a omului de a se depăşi. Prea mulți trişează, ştim – mai ales ruşii. Să punem cătuşe tuturor viselor? E imposibil.
Jocurile sunt şi ordinar troc politic şi marketing deşănțat, lăcomie şi poftă de înavuțire mult peste marginea decenţei. Sunt timpurile în care cei mai buni dintre sportivi îşi dau trupurile ca să fie laboratoare pentru experimente şi panouri publicitare. Într-aici a mers istoria. Ce mai e gloria fără bani? Amatorism! Jocurile sunt o industrie. Dar nu ăsta le e rostul.

Ele există şi pentru ca oamenii să nu uite că există şi nevoia de pace pe lume. Nu e la modă acum, când se poartă rasismul pur şi dur, dar vreau să las scris aici un rând care să o vestească pe Yusra Mardini. Ea este o adolescentă, o sportivă de performanță, o înotătoare fără mari şanse la o medalie. Ea este o supravieţuitoare a războiului din Siria. A intrat în Europa ilegal, pe o barcă de patru persoane. Erau optsprezece oameni pe barca asta. S-au răsturnat. Şi n-au murit.

Ce bine că Yusra Mardini ştia să traverseze apele, nu? Ea va purta steagul celor refugiaţi la ceremonia de deschidere de la Rio.

Iar până vor veni refugiații să ne spulbere civilizaţia, vă propun o scurtă, foarte scurtă, tăcere pentru toţi cei care nu vor intra niciodată într-un bazin olimpic, fiindcă au murit într-o altă încercare, una peste puterile omului, pentru cei mai puţini norocoşi decât această creştină siriancă, pentru toţi inocenţii războaielor. Poate că totuşi ăsta e marele rost al Jocurilor – să nu uităm că uneori, împreună, oamenii pot da o umanitate.

Echipa refugiaţilor concurează sub steagul alb brăzdat de cele cinci cercuri olimpice. Poate că ăsta e tot rostul.