Portugalia și noi

Criticii sunt în eroare: victoria Portugaliei nu este nici victoria imposturii, nici victoria absurdului

Portugalia este și o campioană europeană de conjunctură, e adevărat, însă triumful său se întemiează și pe mersul istoriei, iar asta nu mai este deloc o întâmplare. A avut norocul unei jumătăți line de tablou, evitând Spania, Italia și Germania, obligate să se elimine între ele. Dar!
Portugalia este – de decenii – o mare putere în fotbal. O mare putere care își sfârșește, de obicei, turneele în semi-finale, unde este zdrobită de o super-putere.

Victoria unei şcoli
Euro 2016, la care s-a jucat mult, la sfârșitul unui sezon oricum epuizant, a fost un culoar pentru o demonstrație. Portugalia a fost, pur și simplu, echipa care și-a dus cel mai bine crucea suferinței care derivă din oboseală. O demonstrație: când toți sunt epuizați, câștigă echipa. Portugalia a avut echipă. Iar Portugalia nu vine de nicăieri, granițele ei se întind mult dincolo de Ronaldo, în viitor. Nu asistăm la victoria unei generații fără moștenitori, ci a unei școli de fotbal. Care e, așadar, explicația de dincolo de fațadă? Există, limpede, o diferență fundamentală între Portugalia și România, țară cu o populație aproape dublă: chestiunea risipei. Academiile de juniori din Portugalia nu îngăduie talentelor să se piardă. Întâi de toate pentru că Academiile există.

Perlele, Ronaldo, excesul
Apoi, Portugalia este una dintre marile porți de intrare în fotbalul european a continentului brazilian, cel mai mare depozitar de frumusețe în stare pură din istoria jocului. Fotbalul din Portugalia, fiind opera acestor tineri navigatori spre glorie, este, de aceea, întotdeauna despre viitor. Da, pe Bătrânul Continent are loc amputarea aripilor cu care brazilienii obișnuiau să joace fotbal. Portugalia de acum este și confirmarea, cumplită, că se poate câștiga doar din disciplină, tehnică încorsetată și contra-atac viguros. Portugalia este o Brazilie care a reușit să intre în secolul XXI: apărare fermă, fără greșeală, o răbdare ucigătoare și, sus, o explozie. Mai mult, însă, Portugalia rămâne un imperiu care își permite perlele. Altădată, perlele erau din Mozambic, acum sunt din Guineea Bissau, ca acest Eder, mâine pot fi din Angola. Perlele schimbă tot.

Portugalia este în același timp o țară bogată, o speranță!, dar și suficient de săracă încât să le permită copiilor care nu au nimic să viseze la destinul de fotbalist. E ceva romantism aici. Și ce este, până la urmă, insuportabilul, marele Ronaldo de-acum, dacă nu excesul care vine din foamea de glorie a unui băiat care a plecat în viață cu un singur glonț?

Nimic
Pe de altă parte, noi ne-am întors acasă de atât de mult timp încât am uitat că am fost vreodată plecați de aici. E exact ca și cum Franța nici nu ar fi existat. Fotbalul românesc trăiește atât de mult în imaginar, încât realitatea, insuportabilă cum e, nu ne mai spune nimic. Și nu mai este nici măcar acel imaginar care gravitează în jurul miturilor – acum, totul este pur și simplu imaginat. Se imaginează transferuri, se imaginează soluții, se scot din joben iepuri gata morți. Fotbalistic, trăim în negare. Fotbalistic, trăim în fals.

Poate că, până la urmă, tot ce ne rămâne din urma acestui European este nimicul. Este o lecție importantă, măcar de-am ști să o mai înțelegem. Să nu rămâi cu nimic – nu e puțin lucru.

România a făcut un meci bun cu Franța, și-a zdrobit toate energiile într-un meci pe care l-a pierdut – pe final, dar l-a pierdut. A fost, din nou, atunci ori niciodată. Un salt în gol. Apoi, tot mai mult – nimicul. Nicio imagine memorabilă. Niciun erou. Nicio pasă luminoasă, dacă mai știți acest adjectiv. Un nimic zgomotos, de bâlci, îmbălsămat în vorbe goale. Nimicul nostru cel de toate zilele.