Concluziile

La ce vești mai putem nădăjdui de la Paris?

Campionatul European se pregătește de concluzii. Sunt previzibile, dar, pentru că fotbalul este una dintre puținele forme social acceptate de prelungire a copilăriei, ne-am îngăduit să sperăm că miracolul va fi altfel. Nu a fost altfel. A fost la fel – aceeași veche, permanentă problemă: poate cineva să învingă Germania? Dacă nu, nu.

Ne despărțim deja de Euro 2016. Și? Mofturoșii își fac mofturile lor, n-au decât!, îi privește. Mofturile se întemeiază, ca întotdeauna, pe un deficit de luciditate. Lucid, fotbalul din vara aceasta nu a fost o întâmplare – el a fost o consecință. Atât a putut Europa la capătul unui sezon alungit excesiv. Ceea ce nu înseamnă că – strict estetic – Euro 2016 a fost o oarecare zbatere în mediocritate. Nu a fost. Chiar au existat încercări de a rămâne în istorie. Majoritatea a jucat brav. Altfel spus, în general s-a jucat demn chiar și când s-a jucat prost.

În chestiunea rezultatelor, fotbalul european la nivel național rămâne totuși o afacere între granițele acestui patrulater: Germania-Franța-Italia-Spania. Anglia dă o bogată ligă de fotbal, prezintă așadar o teribilă forță de seducție, dar nu mai poate să dea o națională, fiindcă a abdicat de la ideile fondatoare și nu le-a înlocuit cu nimic. O națională de fotbal este un spirit, iar Anglia, din păcate, în ciuda atâtor amăgiri, chiar l-a pierdut.

Asupra acestui patrulater acționează, periodic, forțe revoluționare. Olanda are o tradiție în acest sens. Vechea filosofie olandeză, însă, s-a epuizat, iar întemeietorii unei noi școli de fotbal se lasă așteptați.
În ceea ce ne privește, putem constata – a câta oară? – limitele culturii noastre futbolistice. Nu gândim curajos. Ne mulțumim cu acest vag a nu ne face de râs. Catastrofală mentalitate!

Islanda pierde, 2-5 la Franța!, și e adorabilă, Ungaria pierde, 0-4 la Belgia!, și fotbaliștii maghiari sunt așteptați la Budapesta ca eroi. Ideea e asta: ne facem de râs tocmai prin teama noastră ridicolă că ne facem de râs. Rămânem, de aceea, mici și stingheri. Ciupim fotbalul, cum ciupim viața, deși drumul acesta e doar cel mai scurt drum către casă. Noi încă propunem haosul într-o lume care s-a organizat.

Mai clar: jucăm fotbal nu ca să cucerim, ci ca să fim lăsați în pace – suntem mulțumiți dacă nu o pățim prea rău. Ne strecurăm. De aceea, naționala ne rămâne o oglindă, iar natura efectelor acestei abordări depășește, cu mult, timpul prezent și dimensiunile unui stadion de fotbal.

Ce mai putem face, înainte de cortină? Să continuăm să sperăm – absurd, deci logic, căci absurdul este logica speranțelor – că Țara Galilor va avea suficientă inimă cât să meargă până la capăt.