Frica

Am văzut, de la fața locurilor, toate Europenele ultimului deceniu. Ceva fundamental s-a schimbat

Este 7 iunie 2008. Sunt în Zurich și privesc înspre Basel, la primul meci al Europeanului. Elveția pierde cu Cehia. Marchează Vaclav Sverkos, cu douăzeci de minute înainte de final. Sverkos acesta, cu aerul său de contabil ceh, n-a făcut carieră în fotbalul mare. Nici înainte, nici după acest gol. Încă mai joacă pe la Banik Ostrava. Euro 2008 mă uluiește și îi scriu în gazetele timpului odă de slavă. Europa mi se pare puternică, unită, de neînvins. Sunt foarte tânăr și nu știu ce scriu. Mă tulbură povestea antrenorului Elveției, un domn pe nume Kuhn, care pe durata Europeanului stătea nopțile la capătâiul soției sale muribunde. Nu îl pot uita.

Este 8 iunie 2012. Sunt în Varșovia. Pe Stadionul Național al polonezilor se joacă Polonia-Grecia. Se termină egal. Găsesc Europa în cădere, dar nu o văd prăbușindu-se. Sunt încă tânăr, am învățat de la domnul Czeslaw Milosz să nu-mi țin gândirea captivă. Mă bucur de imnul Poloniei. Este Mazurka lui Dabrowski, cântec de la 1797, din timpul altor răscruci. Polonezii încă știu cine sunt. Istoria ne cere din nou zadarnic solidaritate. La Varșovia văd o bucurie fără limite, dar cu granițe. Zidurile deja creșteau. În 2012 exista încă și Ucraina întreagă pe harta Europei.

Este 10 iunie 2016. Sunt în Bordeaux. Am căutat un alt unghi din care să privesc. Parisul e prea aglomerat zilele acestea de oameni care nu mai au dubii. Nu mai sunt tânăr. De aici, nu departe de Oceanul Atlantic, se vede cu totul altfel: Euro nu mai are puterea să ne miște cu adevărat inimile. Există campanii de marketing care ne îndeamnă să simțim. Se poate simți la comandă? De când? Cum? Oamenii, desigur, cântă, aplaudă, beau bere, unii mai speră, dar a coborât ceva peste privirile noastre. Ne uităm unii la alții cântărindu-ne reciproc șansele de a ne ucide. Cine va lovi primul? Nu lovește nimeni însă.

E liniște la Bordeaux, doar suporterii din Țara Galilor se îmbată năprasnic și-și urlă fericirea pe marile bulevarde. Au învins Slovacia, e dreptul lor să fie în al nouălea cer. Simfonia străzilor însă și-a pierdut puterea. Merg spre Coasta de Argint și o găsesc și mai îndepărtată de muzica Europeanului. Aici, oamenii își văd de-ale lor, pictorii pictează, pescarii pescuiesc, pescărușii le urează când și când noroc, și atunci pescarii, oameni calmi, își ies din minți, dar nebunia lor nu durează, îndrăgostiții își fac promisiuni de eternitate pe care viața le va spulbera, cum face viața, bătrânii, înțelepțiți, privesc marea și tac.

Scriu aceste rânduri călătorind către Toulouse, caut timpul pierdut, cum altfel? Nu mai este însă 2008, și nici nu va mai fi vreodată. Iluziile și-au pierdut busola, Europa rătăcește. Nici fotbaliștii nu mai sunt cum erau, desigur, Payet nu va fi niciodată nici măcar aproape de un Pirlo, nopțile nu mai sunt magice, peste cerul Franței, peste cerul Europei, stau neclintiți norii.

Într-o gară, pe ecranul unui telefon mobil, doi tineri privesc spre ororile rușilor și englezilor de la Marseille. Ochii lor sunt mari și muți. Peste continentul nostru bătrân s-a așezat, ca o groaznică umbră, frica.