Lecții
E timpul finalelor de Cupă. Am putea să învățăm și de aici

Mircea Lucescu se desparte cu un trofeu de Șahtior Donețk, în contra războiului și a pribegiei și a unei echipe pe care a trebuit să o refacă, iar și iar, meșter neobosit în arta șlefuirii diamantelor. Iar această victorie categorică din Cupa Ucrainei (după o semifinală de Europa League!), acest rămas-bun triumfal, ne oferă o lecție despre constanța în excelență. Nu puțini ajung până la excelență, chiar și abia retrasul Adrian Mutu a fost acolo, dar prea puțini rămân legende, fiindcă doar aceștia, cei puțini, își fac din Everest un cotidian. Mircea Lucescu a reușit – din inteligență și din dedicare și din orgoliul bun, din credința că nu are cum să nu reușească. Trecerea acestui om prin fotbal și prin viață merită o reverență ceva mai îndelungată.
În Germania, Pep Guardiola încheie cu o victorie în finala Cupei, plângând cum plânge orice copil la adio. Nu e o victorie mare. Pep Guardioala termină epoca bavareză fără Liga Campionilor și se îndreaptă către Manchester City pe drumul care poate să despartă, o dată pentru totdeauna, marele manager de o banală vedetă media. Pep Guardiola plânge la o răscruce.
În Anglia, Manchester United a câștigat Cupa – greu, cum se câștigă Cupa Angliei. Pentru noi, cei care mai știm ce înseamnă această întrecere în istoria fotbalului, Manchester United tocmai a salvat nu atât un sezon, cât o idee – istoria e pentru cei capabili să o îndure.
În Scoția, Hibernian a câștigat Cupa după 114 ani de așteptare. 114 ani e mult. Această finală cu Rangers – nebună, nebună, nebună în ultimele ei minute – ne lasă o lecție despre bucuria care încă există la capătul unui drum care pare nesfârșit, mai lung chiar decât o rătăcire prin deșert.
În Franța, Zlatan tocmai și-a terminat demonstrația: e cel mai bun. PSG a câștigat și Cupa, en fanfare, desigur. Îi recitesc, în aceste zile, biografia. Acest Zlatan este fiul unui tată bosniac, care a fugit de războiul care a prăbușit Iugoslavia, decăzând în alcool, la o margine de ghetou – suedez, dar ghetou.
Acest Zlatan este fiul unei femei de serviciu pentru care fiecare zi era doar o luptă pentru următoarea zi și cam atât. Dacă nu ajungea fotbalist, acest Zlatan ar fi ajuns un infractor. Fura deja biciclete, la periferie, o vreme a continuat să le fure și după ce nu mai avea nevoie – doar pentru adrenalină, într-un epilog la acea uvertură a vieții în care a învățat că trebuie să fii dur ca să supraviețuiești.
Acest Zlatan ne dă, mai ales, încă o lecție despre cum un om poate să ajungă singur rege, ridicându-se dintre vagabonzi. În copilărie, cea mai mare plăcere a sa era să intre în meciurile cu echipele copiilor cu tați bogați, să le dea opt goluri și să plece de la stadion înjurându-i, gonind pe o bicicletă ciordită. Deunăzi, la Paris, Zlatan a fost declarat Cetățean de Onoare al Orașului Luminilor. Da, da, el, hoțul de biciclete!