Zilele

Chemăm moartea unui om să ne confirme setul de gânduri fără de care nu ne-am putea îndura propria viaţă

Nu altfel s-a întâmplat totul şi la sfârşitul tragic al bietului Patrick Ekeng. S-au deschis acolade despre incompetenţă medicală, pe atâtea paliere, s-au întredeschis paranteze despre dopaj. Nu e singurul fotbalist care s-a prăbuşit pe teren din raţiuni de cord în ultima săptămână. Se discută despre asta pretutindeni. Şi aici, chiar aici!, este chemat să lucreze jurnalismul, şi aceasta este menirea şi aceasta este frumuseţea lui. Faptele. Care sunt faptele?

Dopaj? A cangrenat dopajul jocul şi acum doar numărăm victime? Nu ştim, dar trebuie să aflăm. Ce ştim sigur este că banii l-au mutilat, că fotbalul s-a înrobit în slujba zeului unic, că fotbalul a devenit o planetă care ne-a scăpat de control.

Şi înainte de a ne avânta în dezbaterile vechilor greci, înainte de a încerca să înţelegem dacă există sau nu există destin, căci au mai murit şi vor mai muri absurd tineri de douăzeci şi şase de ani, fie ei şi sportivi profesionişti, trebuie să aflăm răspunsurile la întrebările elementare: cine trebuia să facă şi când şi de ce nu s-a întâmplat aşa? Acesta e rostul gazetarului – să pună la locul lor faptele.

Desigur, arhivăm emoţii, contribuim, cât putem, la patrimoniul comun fără de care s-ar pierde legendele stadioanelor. Dar adevărata noastră putere, dacă avem vreuna, aceasta este: să aflăm şi să povestim faptele. Uite, cu toţii ştiam că e ceva în neregulă în Sănătatea românească. Dar câtă nevoie publică aveam de dovezile diluării care a furat atâtea zile! Căci fără ele nu aveam, de fapt, decât neîncredere.

Fără fapte şi în acest caz, vom continua să ne zbatem în supoziţii şi să tratăm Sănătatea tot ca pe o superstiţie. La noi, medicina nu pare să decurgă din ştiinţă, ci din tradiţionalul „Doamne ajută!”. De aceea, trebuie urgent să aflăm: care e situaţia reală a Salvărilor la meciuri, care e vina Ligii, care e vina doctorilor şi cât a fost ceva ce ne va rămâne întotdeauna de neînţeles.

În România, se pune prea puţin preţ şi pe viaţă, şi pe moarte. Se moare uşor, se moare nedrept. Aşa este. L-am văzut pe Patrick Ekeng murind în direct. Şi tot ce mai putem face, toţi cei cărora ne pasă de întâmplările de pe arenele lumii, este să ne asigurăm că el nu a murit şi în zadar.

Pentru început, să nu mai mimăm inocenţa! Nu suntem inocenţi. Nu ştim să acordăm primul ajutor, ne acoperim de regulamente şi trucăm atâtea vize. Lumea în care a murit bietul Ekeng, chiar dacă soarta a fost a lui, noi, noi toţi, am construit-o. Şi chiar dacă nu i-am ridicat zidurile, măcar am închis ochii şi am tăcut în faţa ei. Am lăsat-o să ucidă. Nu suntem inocenţi.