Oglinda

Mereu am trăit la micuța ciupeală, jucând mărunt, țâșnind pe contraatac

Echipa naţională chiar ne arată aşa cum suntem, dar şi cum am vrea să fim. Mereu a fost aşa, mereu ne-a fost oglindă: am trăit la micuţa ciupeală, jucând mărunt, temporizând, țâșnind pe contraatac, arareori ne-am arătat generoşi.

Duminică, la Cluj, printre ruinele Spaniei, prima reprezentativă a fost generoasă. E o imagine rară. Să o colecționăm, ca-n Kusturica. Să sperăm în Stanciu, care încetează, pe zi ce trece, să mai fie Nicușor. Stanciu devine cel din cartea de identitate. Devine Nicolae Stanciu, devine mare. E prea puțin?

Dar să nu uităm nici acest amănunt: chiar şi la apogeu am sfârşit tot sub bulgari. A mers şi aşa.

Echipa naţională din care România a trăit în primul deceniu de după comunism a fost rezultatul unei politici publice, a fost rezultatul unei strategii și a fost rezultatul unei etape de dezvoltare economică și socială care nu exclusese maidanul și miile de ore de muncă de dinainte de adolescență.

Așa era România: se sufoca între granițe, se simțea capabilă să trăiască măreț – vezi nopțile magice ale Italiei și chiar însuși visul american -, tânjea după recunoaștere internațională și milioane de dolari.
Apoi, a fost generația aceea care s-a irosit la adăpostul ideii că talentul poate totul, fără muncă. Talentul nu poate însă nimic fără muncă. Chiar și ea ne-a lăsat, totuși, Euro 2008. Am fost în tribună la toate meciurile, ziarist, suporter, nu uit ce am văzut în repriza secundă a meciului cu Olanda, decisivul. Și atunci veneam tot după două egaluri mari, cu ultimele finaliste ale Mondialului din 2006…

Am fost și în toamnă, în Ungaria. M-am amestecat, perfect clandestin, printre suporterii maghiari. Am luat gaze lacrimogene în nas, într-o luptă cu care nu aveam nimic de-a face. Mă gândeam: uite, plâng, pentru Hoban și Prepeliță. Și ce dacă era de la gazele lacrimogene? Am fost acolo, plângând.

„Naționala” de acum își caută și ea un rost, se mobilizează în ultimul ceas, încearcă, se zbate, fotbaliștii aceștia – unii s-au apucat de fotbal la vârsta la care alții se lasă! – vor să existe, să-și găsească un loc de muncă bine plătit, să fie respectați, să trăiască viață. Ca noi toți.

Să nu mai visăm deci la o Piață a Universității ca-n 1994. Hora acelui miez de noapte a trecut. Ceea ce nu înseamnă că nu e frumos și e acum. Este, doar că e altfel.