Pariul

Wayne Rooney traversează o formă extraordinară. Am cunoscut multe: asta nu e formă de moment

Ultima oară cînd s-a mai auzit ceva despre Croxteth în Insulă, un puști de șaișpe ani tocmai îl împușcase mortal pe unul de unșpe. Sau poate că, de fapt, ultima oară a fost cînd o jurnalistă s-a trezit amenințată cu o armă de foc. Lucra la un documentar despre suburbie, băieții n-au apreciat gestul și… Important e că atunci nu s-a tras. Croxteth e un loc uitat și de Dumnezeu la o margine de Liverpool. De aici a plecat Wayne Rooney. Ați aflat, desigur, de victoria recentă a lui Manchester United chiar pe Anfield, în contra lui Liverpool. A marcat Wayne Rooney la capătul unui meci în care Manchester United a jucat anost, prelungind agonia lui Louis Van Gaal, fostul mare antrenor batav.

E exact să consemnăm că Wayne Rooney trage după el un club care se tot reconstruiește de la despărțirea de Sir Alex Ferguson. Fără să fiu manchesterist, îl urmăresc, cu o admirație vecină cu fanatismul, pe Wayne Rooney. Îl urmăresc de un deceniu și jumătate (a debutat în Premier League, la Everton, la șaisprezece ani). Cu această minimă expertiză la bază, îndrăznesc să profețesc aici că abia acum, trecut de treizeci de ani, mai liniștit după reușita transplantului de păr, tată a doi copii, soț al fetei cu care trăiește din adolescență, deci dintotdeauna, catolic rezonabil, pasionat de upercuturi, doborîri de recorduri și poezie, Wayne Rooney a ajuns la maturitatea forței sale.

El a fost copil minune, a marcat pentru Anglia mai devreme decît oricine altcineva, plecase cu șanse bune să rateze în viață, dar uite că n-a ratat, el nu s-a îmbătat cu gloria și nici nu s-a reputat ca golan, deși și-a cunoscut și el scandalurile sexuale, ceea ce în Anglia a devenit o oarecare tristă formalitate. De aceea, îndrăznesc să las în acest colț de ziar această vorbă scrisă: Europeanul francez va fi mai ales al Angliei, după douăzeci de ani de la acea vară în care se vestea că fotbalul se întoarce acasă, dar nu s-a întors, și tot nemții au cîștigat. Sînt gata să leg această prinsoare. Nu există astăzi pe continent nici un fotbalist (care să aibă, totuși, alături și o echipă) la care să văd atîta putere ca la acest supraviețuitor din Croxteth.

Desigur, Wayne Rooney nu mai are viteza din tinerețe, dar nici nu mai trebuie să o aibă. Joacă – așa cum ați putut constata pe Anfield, stadionul celor mai mari dintre dușmanii săi – dintr-o tot mai rutinată inteligență a instinctului. La paișpe ani, Wayne Rooney aproape că s-a lăsat de fotbal pentru box, ceea ce, de asemenea, încă se vede. Și am mai observat ceva. Prima poză de pe o legitimație îl înfățișează pe copilul Wayne Rooney roșcovan, devorat de pistrui, cu un zîmbet viciat, nereușit, deloc giocondic – dimpotrivă, foarte britanic. Wayne Rooney avea nasul borcănat, era clăpăug și toate tricourile îi erau largi – îl tundeau chilug. Dacă veți avea răgazul să căutați acea fotografie – e plin internetul de fotografii din copilăria noastră, a optzeciștilor – veți mai putea vedea ceva: un anume fel de a privi spre lume. E aceeași (aceeași!) privire pe care am surprins-o duminică, pe Anfield, anunțînd viitorul.