Dinho

O știre falsă despre Ronaldinho Gaucho vine să ne amintească totuși cum era fotbalul cu un deceniu în urmă, în preistoria tiki-taka

În toată lumea hispanică, pe 28 decembrie se aniversează „Ziua Sfinților Inocenți”. Un echivalent românesc ar fi 1 aprilie, cînd știți foarte bine ce se întîmplă. Acesta, 28 decembrie 2015, a fost, de altfel, și ultimul prilej cînd am aflat ceva despre Ronaldinho. A circulat o știre falsă despre un transfer în Uruguay, cît să se uimească nostalgicii. Nu e adevărat că urmează Montevideo. Viitorul brazilianului (care în martie va împlini treizeci și șase de ani) rămîne o necunoscută.

Vestea este însă binevenită, fie și pentru a ne aminti că „Balonul de Aur” din 2005 încă mai joacă fotbal. Și cîți nu au provocat apetitul pentru epitete al cronicarilor în acest deceniu! Au tot pășit pe gazon galactici, extratereștri, acel messianic, am fost zlataniști, am învățat pînă și ca lui Cristiano să-i spunem Ronaldo, deși noi știm cine este adevăratul Ronaldo, iar naționala Braziliei s-a prăbușit, ca un corp din care a fost extras sufletul. Viața a mers, cum s-ar zice, înainte.

Dar Ronaldinho (el, numai el!) este acel ultim mare jucător dinainte de epoca de aur a tiki-taka. A părăsit Barcelona în 2008. A naufragiat trei ani la AC Milan, apoi s-a întors în America Latină, făcînd naveta între Brazilia și Mexic. Ronaldinho, deci. Acest miracol de care – în brutala goană după actualitate – prea repede am uitat. Nu merita, căci el ne-a vrăjit păstrîndu-și totdeauna inocența miraculoasă a unui zîmbet imperfect.

La 24 mai 1978, la Universitatea Belgrano, scriitorul argentinian Jorge Luis Borges a ținut o conferință despre cărți. El a invocat atunci un argument devastator preluat de la Montaigne, un gînditor francez prea puțin citit astăzi: nu există lecturi obligatorii, fiindcă lectura este o formă de fericire. Dacă lectura unui text se face cu dificultate, după Montaigne (cel care nu făcea nimic fără bucurie), scriitorul a ratat. Deodată, toată înțelegerea literaturii lumii se schimbă, iar James Joyce, de pildă, își pierde însemnătatea.

Nu cred că este nici greșit, nici scandalos, nici exagerat să preluăm argumentul Montaigne și să îl transferăm în fotbal. Căci ce este fotbalul fără bucurie? Iar în această lumină, Ronaldinho ne apare cu totul altfel. Există martori ai lui Ronaldo de Assis Moreira, mai cunoscut drept Ronaldinho Gaucho, care, pur și simplu, văd în acesta cel mai bun jucător de la Diego Armando Maradona încoace. Căci cine a mai jucat fotbal numai și numai rîzînd?

Oricît aș scotoci pînă și în cutele memoriei, Ronaldinho nu mi se arată niciodată încrîncenat, el nu are nimic de robot în felul său de a se juca, el improvizează permanent, el este pînă la capăt, chiar și în pașii de samba de după gol, un om care face totul pentru fericirea personală de a fi pe un teren de fotbal în văzul lumii. Ronaldinho, cu clovneriile sale, cu neseriozitatea călcîielor sale, rămîne – vedem mai bine, mai limpede acum – ultimul orbitor.