Gîndind la Brazilia

Nu putem trăi, nici măcar în clasamentele pe medalii olimpice, din talentul întîmplător

2015 a fost, precum se știe, un an pre-apocaliptic, la fel ca toți cei dinaintea lui. Așadar, în așteptarea sfîrșitului inevitabil al civilizației europene, deja profețit de cei ce pretind că văd limpede viitorul (ca maestrul Yoda, acel Jedi îndelung regretat de videocopiii deceniilor apuse), să consemnăm că 2015 a fost, totodată, și un an pre-olimpic. Și că, în lumina acestei stări de fapt, stăm rău. Partea întunecată a forței cam domină partida.

Există în „Solenoid”, cea mai recentă dintre cărțile domnului Mircea Cărtărescu, o construcție gigantescă de sondare în adîncul auctorial, un personaj cît se poate de secundar. Numele său este Ispas și el este paznic de zi la Școala numărul 86 de la capătul Colentinei. Iar acest Ispas e încredințat că, într-o zi, cerul se va deschide și din el va coborî o navă extraterestră și îl va înălța, tocmai pe el, Ispas, cu ea. Această improbabilă speranță este forma sa de rezistență în fața vieții adevărate.

Nu altfel sperăm și noi, fiecare din Colentina sa, la glorie și la medalii care vor străluci sub palmierii din Rio. Visăm, visăm ca Ostap Bender, un pungaș clasic, care obișnuia să-și construiască toate castelele de nisip tocmai în Brazilia.

Nu vreau să fiu moromețian, dar mă văd nevoit. Carevasăzică: pe ce ne bazăm? Noi nu am avut nevoie de atentate care să ne zdrobească. Noi ne sabotăm singuri, consecvent. Între timp, starea națiunii – așa cum poate fi consultată de la Obor, din Piață, pînă în nordul îndepărtat al Moldovei – nu e bună. În orice direcție ai apuca, în cincizeci de pași vei fi în fața unei farmacii. Avem mare nevoie de oblojire. Abia stăm pe picioare.

Sportul, confruntat cu duritatea atotputerniciei pieței libere, a suferit o cădere spectaculoasă, care nu s-a isprăvit. Are dreptate gimnastul Marian Drăgulescu, vedetizat cu adevărat în media doar cînd a derapat conjugal, să-și agațe recenta medalie mondială de argint de gît și să ceară puțină atenție, fie și din fața Guvernului.

Sportul și-a pierdut proprietățile care îl poleiau înainte: nu mai e calea să ieși din sărăcie, să aduni lauri și să vezi lumea fără să decazi în nomenclaturism. Sînt mult, mult mai multe căi acum, și e bine că e așa. Iar rezultatelor puținilor români care merg bine pe acest drum greu nici măcar nu ne mai țin, nouă, spectatorilor, de foame.

Așteptăm, iată, Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, căci ne obligă calendarul. Dar avem prea puțini eroi, și vom avea și mai puțini. Și nici măcar recompensele pentru marii cîștigători nu ajung, cînd la bază avem abisul și cultura eschivării. Ce e de făcut?

Campionii se nasc din muncă. Dar o tradiție apare doar din dublarea muncii cu capitalul (investit, nu risipit). Și fiindcă am pierdut publicul, de la gimnastică și pînă la canotaj, sportul românesc e astăzi – cumplit, dar adevărat cuvînt! – infirm, și are nevoie de strategia unei salvări care să dureze. Dacă nu, cu tristețe, deocamdată nu.