Nebunia

Puține mai sînt astăzi – în sport și în lume – lucrurile capabile să ne tulbure cu adevărat, puține mai sînt întîmplările și cuvintele pure, care să nu fie prefabricate care respectă rețeta unui oarecare succes comercial

De multe ori, ca să ne mai putem emoționa cu adevărat, trebuie să căutăm în propria zestre de melancolii. M-a încîntat copilărește bronzul mondial al handbalistelor acestea, ale noastre, orice ar zice ele, și mi-am amintit o noapte de acum zece ani. Eram tînăr ziarist, n-aveam nici o lună de redacție, am fost trimis către Otopeni să aștept alte handbaliste, tot ale noastre și ele, care tocmai pierduseră o medalie de aur la Mondialul din Sankt Petersburg. Pierduseră cu Rusia, o echipă de o forță monstruoasă. Ziarul nostru titrase că fuseseră puse katiușe florilor.

Așa erau titlurile pe atunci. Avionul a avut o întîrziere teribilă, erau furtuni de zăpadă, cerul ne era potrivnic și în noaptea aceea, în care m-am întors înspre zori acasă, fără nici o vorbă mare de consemnat, am înțeles că nopțile ziariștilor nu sînt, de fapt, niciodată ale lor. Întotdeauna, cineva, undeva, poate să piardă un titlu mondial. Mă înduioșează, de aceea, tinerii ziariști de presă scrisă care tocmai și-au avut Otopeniul lor. E scandalos să te emoționezi la constatarea că încă mai există chiar și presă scrisă? Chiar și după acest ultim deceniu, în care atîtea s-au pierdut pentru totdeauna?

Și mai este și această declarație a lui Claudio Ranieri, de la Leicester, liderul la zi în Premier League. El nu-și explică de ce echipa sa este pe primul loc în Anglia, și motivează – halucinant! – că fotbalul este nebun. Așa este. Fotbalul este nebun. Acest Claudio Ranieri a fost bătut de Insulele Feroe, ca ultimul amator, iar acum… Știți cum îl cheamă pe patronul lor, acolo, la Leicester? Vichai Srivaddhanaprabha. Chiar așa. Legenda spune că acela care îi poate spune numele fără greșeală va ajunge în Rai. Legenda mai spune și că acesta, orgolios ca toți miliardarii, a anunțat că vrea titlul și că nu glumește. Și tot la Leicester mai este și acest atacant – Jamie Vardy. E de-ajuns să îl privești o secundă, atît!, ca să știi că, deși nu e deloc miliardar, nu renunță niciodată.

Și mai este și Angers, a treia în prima ligă franceză, ca într-o nouă revoluție a celor mici, sătui să cîștige întotdeauna bogații. Și mai este și acea notă din biografia ultimă a lui Steven Gerrard, care numește fără să ezite motivele pentru care Liverpool nu a cîștigat nici un titlu în timpul jocului său: banii fără număr ai celorlalți.

Și mai este și această echipă din Finlanda, de la Polul Nord de-a dreptul, FC Santa Claus, echipa lui Moș Crăciun cu acte în regulă, iar suporterii ei nu înjură, nu urlă la adversari, nu vor să fie întotdeauna primii. În tribune, ei cîntă ceva care ar putea la fel de bine să fie colinde.

Și mai este și un jucător de la Granada, o foarte mică echipă spaniolă. Este atacant, este nigerian, are nouăsprezece ani, va face în curînd, chiar la începutul lui ianuarie 2016, douăzeci. Numele său este Isaac Success. Vi-l recomand spre vizionare! Success, un atacant negru, un jucător de inimă și de perspectivă, la început de glorie. Exact ceea ce vă doresc și dumneavoastră, dacă nu vi se pare o nebunie, și chiar dacă vi se pare, și chiar dacă este, mai ales.