Ocolul pămîntului în optzeci și cinci de ani

Radu Cosașu este – o scriu fără teamă de consecințe, cum se cuvine să te comporți cît încă ești tînăr – omul de la care am învățat cele mai multe și în gazetărie, și în literatură, și în viață

Radu Cosașu mi-a fost cel mai bun prieten încă dinainte de acel august tîrziu cînd vara se furișa afară din București și noi șuetam pentru prima dată, șuetam privind – nu cu deosebit interes – un meci mizerabil între răposata FC Vaslui și o echipă pragheză. Am vorbit mult atunci despre august 1968 – sper că mai știți ce înseamnă august 1968 în biografia secolului XX.

Dacă nu ar fi existat Radu Cosasu, n-aș fi știut, de la început, de cînd am deschis ochii spre zilele ce mi s-au dat pe pămînt, cum vreau să le trăiesc – privind meciuri de fotbal și cai în galop și filme de cinema pe care să le povestesc, căutînd întotdeauna (întotdeauna e un cuvînt foarte important!) adevărul integral.
Și tot fără Radu Cosașu nu aș fi știut că la adevărul integral nu se ajunge fără această ipoteză necesară, și rareori suficientă: supraviețuirile. Și tot fără Radu Cosasu nu aș fi aflat niciodată că „binișor” înseamnă întotdeauna mai mult decît „bine”.

Dacă nu ar fi existat Radu Cosașu, nici măcar nu aș fi urmat acest drum – ziarist de presă scrisă –, care mă face în fiecare zi cumplit de trist și foarte fericit. Aș fi ajuns – cel mai probabil – un matematician ratat sau poate doar un șahist fără nici un orizont.

Și tot fără Radu Cosașu nu aș fi știut să citesc un ziar. Un ziar se cumpără și se citește în zori, de la prima pînă la ultima pagină, trecînd prin toate știrile, mai ales prin acelea mici pe care redactorii le lasă pe coloană, așa cum arunci un mesaj, un mesaj semnificativ, într-o sticlă, așa cum arunci, cu disperare, o sticlă într-un ocean.

Și tot fără Radu Cosașu nu aș fi ajuns pînă la Platonov și nici pînă la Malraux, deci la condiția umană, și nici măcar pînă la Lamberto Maggiorani furînd o bicicletă, nu l-aș fi ascultat pe Jacques Brel așa cum îl ascult chiar acum, nu mi-aș fi făcut din Caragiale un alt testament, nu vechi, dar nici nou, și nu aș fi știut niciodată că sportul nu a fost vreodată despre ierarhii, ci despre altceva, mult mai însemnat. Radu Cosașu a crezut în revoluțiile de dincoace de arenă, apoi n-a mai crezut. Dar ce este sportul dacă nu această teribilă încercare de a deveni un altul, un altul!, un altul mai bun?

Radu Cosașu posedă concomitent aceste patru calități: este inteligent, talentat, cult și modest. Cunosc atît de puțini oameni care să atingă în același timp aceste patru puncte cardinale. Radu Cosașu este, de aceea, excepțional, deși are oroare de delictul de excepționalitate. Nu exclud posibilitatea să mă certe blînd pentru textul acesta pe care îl va găsi probabil „exaltat”. Radu Cosașu a devenit – asta chiar trebuie că știți! – un extremist al centrului.

Și tot fără Radu Cosașu nu aș fi aflat cît poate să însemne o mătușă în viața unui om, cum se pot răscumpăra greșelile unei tinereți, și care este prețul acestei răscumpărări, și nici cum arată porumbeii lui Hrabal, și poate că aș fi iubit mai puțin clovnii, poate că nici măcar nu aș fi fost de partea comedianților și a măscăricilor, întocmai ca Don Quijote, și aș fi crezut mai puțin în internaționala oamenilor buni.

Radu Cosașu împlinește chiar astăzi optzeci și cinci de ani. Mi se pare cea mai bună veste pe care ne-o poate da – și iată că ne-o și dă! – Gazeta noastră. A făcut ocolul pămîntului – în acești optzeci și cinci de ani – fără să părăsească prea des orașul București, în care trăiesc încă oameni cu care poate vorbi ore în șir la telefon. Nu l-a crezut pînă la capăt nici pe Fellini, cineastul, nici pe Rubinstein, pianistul, a mîncat toată viața morcovi să îi scadă miopia, dar miopia nu i-a scăzut, s-a încîntat de Cehov și a avut Irlanda sa, a privit către snooker și rugby nici superior și nici vulgar și a tot spus povești pentru a-și îmblînzi iubitele, iar deznodămîntul acestor povești e foarte bine că nu îl cunoaștem.

Radu Cosașu ne-a mai arătat – tuturor celor care am vrut să vedem – că e posibil să scrii în aceeași zi despre Pelé și Mozart, că undeva, în adîncurile omului, nu sînt diferențe fundamentale între un gol și un recviem.

Radu Cosașu, acest ipohondru incurabil, împlinește astăzi optzeci și cinci de ani! Voi vă dați seama? Să nu ne ferim să fim voioși, să ne bucurăm de articolele sale, cu nimic mai prejos de orice nuvelă. Iar acesta – acesta! – este încă un inegalabil miracol cosașian.