“Barbarii” din America Latină

Frumuseții eseului japonez i se opune, ca o contrapondere imperfectă, fotbalul de mahala al lui Diego Costa. De unde vine acesta?

Planeta este orbită, și este foarte bine că este orbită, de frumusețea credinței japonezilor în victorie, de rugby-ul lor, de acel eseu decisiv care se tot povestește. Este acolo o definiție în clar a sportului, așa cum ar trebui să fie, dar cum rareori mai este. La sfîrșitul săptămînii s-a mai întîmplat însă ceva.  Este ceva cumplit, dar care se tot întîmplă, și tocmai de aceea merită o privire mai îndeaproape. Priveam spre Londra, meciul Chelsea-Arsenal era cuprins mai degrabă de spleen, intenționam să îi fac o indimenticabilă laudatio lui Peter Cech, ar fi meritat-o. Peter Cech este un exemplu de sacrificiu, de determinare, un sportiv  cinstit, exact genul care merita stadionul de aplauze, exact genul care merita să fie primit pe Stamford Bridge ca un erou, chiar dacă de-acum îi apără pe rivali.

Apoi, s-a petrecut dubla ticăloșie a lui Diego Costa. I-au căzut victime Koscelny și Paulista, iar el a sfîrșit meciul cu bine, deși lovise mișelește, primul. Ce a făcut Diego Costa la Londra este inacceptabil, este o rușine, iar domnul Wenger i-a reproșat fără greșeală această rușine, dar este o rușine cu rădăcini mai adînci, așa cum presa engleză, mai ales Chris Taylor în „The Guardian”(http://www.theguardian.com/football/blog/2015/sep/21/chelsea-diego-costa-arsenal-wenger-arsenal-south-american-strikers), a remarcat prompt. Și tot domnul Wenger a oferit, de la înălțimea inteligenței și culturii sale, explicația pentru ce joacă atunci cînd nu joacă fotbal Diego Costa. Iat-o: civilizația europeană a fotbalului, profesionalizîndu-se, a tot marginalizat meciurile de pe maidan, partidele prematur bărbătești de pe stradă. Așa ceva însă nu se întîmplase în copilăria lui Diego Costa, în Brazilia. Dimpotrivă.

Și – cum bine știe și a precizat chiar domnul Wenger – cînd ai zece ani, ca să reziști la periferie, în luptă cu golani cu o jumătate de deceniu mai mari, totul se face, nimic nu este, de facto, interzis. Din această lume au venit și canibalismul lui Suarez, din această lume a venit și atacul brutal al lui Tevez, strecurat între utimele bijuterii pe care le-a oferit, deunăzi, campionatului Argentinei. Din această lume a venit și marea echipă a lui Estudiantes care a cîștigat, în mod repetat, Copa Libertadores atacîndu-și adversarii psihologic; jucătorii lui Estudiantes erau pur și simplu special antrenați să lovească, verbal, în familiile celor cu care se confruntau. Au trecut patruzeci și cinci de ani de atunci. America Latină nu mai e la fel, dar nici mult diferită nu e. Căci din această lume a venit și gestul mizerabil al fundașului chilian Jara, dacă mai știți ce a pățit, nu demult, Cavani la Copa America… Din această lume vine, în definitiv, pentru totdeauna, și „mîna lui Dumnezeu” care a îngropat cîndva Anglia. Deși geniu, Diego Armando Maradona a fost și el un trișor.

Deși născut în Brazilia, Diego Costa a fost botezat așa chiar în onoarea lui Diego Armando Maradona. El nu a avut o pregătire fotbalistică în care să primeze fair-play-ul, el a fost băiat de prăvălie la unchiul său, în Sao Paolo. Juca fotbal, așa cum consemnează toate biografiile, la Barcelona Esportivo Capela, căci fotbalul era, totuși, mai bun decît orice favelă.

Diego Costa trebuie judecat și trebuie condamnat sportiv pentru ce a făcut, nouă ne rămîne însă sarcina de a înțelege de ce e așa. „Barbarii” din America Latină sînt toți copiii unor inegalități niciodată vindecate.

„În parte, reacția la Costa reflectă prejudecăți culturale profunde despre ceea ce este acceptabil pe un teren de fotbal , inclusiv ceea ce este antijoc «acceptabil»”
Chris Taylor, „The Guardian”