Epoca de aur a lacheilor

Trăim un timp în care prea puține au mai rămas la locul lor, în fotbal și în lume

Salut, pe această cale, excelenta cronică a meciului Poli-Steaua 1-0. Domnul Răureanu esențializează în acest text  întrebarea fundamentală a timpului nostru amnezic și stupid: cine mai e cine? Atîția oameni, atîtea cluburi și-au pierdut identitatea și nu au declarat-o nulă, încît e greu de înțeles ce se ascunde în spatele tuturor acestor litere aruncate nebunește în joc: cine e ACS?, cine e ASU?, cine e FCSB?, cine mai e Poli? Îți este și frică să mai elogiezi o formație – de exemplu Craiova. Care Craiova? Exact. Imediat poți fi acuzat că ai vrut să scrii exact invers decît ai scris, că ridici în slăvi echipa care satisface capriciul primăriței, cîtă vreme adevărata Craiova se zbate în ligi inferioare. Supraviețuim fără repere într-o alba-neagra care nu se mai sfîrșește. Cine mai e cine?

La noi, la fotbal, se vede mai bine pentru că toată ziua combatem în marginea acestor litere golite de conținut. Între timp, indiferent de anotimp, în tribune bate tot mai puternic vîntul. Altădată nu era nevoie de niciun artificiu de marketing, relații publice și comunicare, nu trebuia să te ademenească nimeni cu caramele și selfie-uri ca să iubești ceea ce iubeai, ca să susții ceea ce era de susținut. Apuse sînt acele vremuri. Sindromul din peluză anunță o boală mult mai gravă, o boală a societății noastre, a epocii întregi, în care prea puțini mai știu să vadă dincolo de fațadă, în care atît de mulți pot pretinde că sînt ceea ce nu vor fi niciodată. Uitați-vă în jur. Tocmai a murit patriarhul post-decembrist al extemismului, cel care a deversat public decenii la rînd această idee criminală: patriotismul e xenofobie.

Desigur, este drapat live în clișeele „om politic, om de cultură, mare poet”. E rușinos și pentru politică, și pentru cultură, și pentru poezie, și arată cît de puțin cunoaștem din fiecare. Un bufon cît o enciclopedie de buzunar poate trece la noi drept culme a cunoașterii. Trăim epoca de aur a lacheilor. Mai uitați-vă: spiritualitatea este confundată cu linsul icoanelor, poți ajunge general (cu patru stele!) direct din izmene, doctoratele se fură în fabrici specializate în plagiate, federațiile sunt jonglate din culise. Politica se face pentru politicieni, au drept de vot pînă și morții, bulversarea valorilor este radicală. Agramații sînt profesori universitari, curvăsăria este amnistiată într-o horă generală care nu duce nicăieri.

La fotbal, naționala României a ajuns în primele zece din lume în clasamente mincinoase. E ridicol, e cumplit. Mai departe, în Europa, ajunge un debut cu gol ca să devii din Martial, o speranță deocamdată și nimic mai mult, egalul lui Cantona, într-un delir pe care cine îl mai poate opri? Sîntem toți pacienții unui imens salon de psihiatrie, în care luciditatea, bunul-simț, decența nu cunosc alt sfîrșit decît stîlpul infamiei. Cum am ajuns aici? Ne grăbim, n-avem timp de răspunsuri. Avem certitudinile.