Pe urmele lui Nurmi

Acesta este un text despre puterea sportului de a ne însoți, indiferent pe ce drum am călători

Sînt în Karlstad, Suedia. Îmi continuu turneul nordic. Sînt propriul trimis special la acest capăt al pămîntului. Ați trecut vreodată pe lîngă vreun om care cerșește gîndindu-vă și la altceva decît „de ce nu muncește, că e bun de muncă?!”. De exemplu: de unde vine, cum a ajuns aici, unde trăiește, unde doarme, ce mănîncă? Are familie, are copii? Cu ce îi crește? Cum îi crește? Ce simte un om care stă, în fiecare zi, opt ore în genunchi în fața unui magazin universal, cu un pahar de plastic în față și capul plecat?

Eu am făcut-o. Leg prieteșug cu un cetățean român care cerșește pe străzile din Karlstad. Și stăm amîndoi în acel fast-food și bem cîte o cafea. Ce punte trebuie să treacă un reporter pentru a ajunge înspre inima unui om care cerșește? Și invers?

Continuăm să bem cafea și să privim înspre stradă. De nicăieri, se ivește soluția. Începem să vorbim despre noile achiziții ale echipei de fotbal Steaua București și – cu îngrijorare – despre dubla cu Partizan Belgrad. Și iată-ne: doi oameni aducînd în discuție numele proprii „Muniru” și „Tade”. Un reporter român, un român care cerșește în Karlstad, Suedia, și acești foști jucători de la CFR Cluj: un ghanez și un francez cu origini ivoriene.

Mă gîndesc să plec la Malmo. Mă gîndesc la acea șuetă în care scriitorul meu preferat m-a făcut atent la cele trei cuvinte care se repetă obsedant în autobiografia lui Zlatan Ibrahimovici, un fotbalist pe care deopotrivă îl iubim. Cele trei cuvinte sînt: „muncă”, „șmecherie” și „căcat”. Mă gîndesc la Zlatan Ibrahimovici la cincisprezece ani, pe cînd era să renunțe la fotbal pentru a munci în portul din Malmo. Malmo e departe. Urc pe un vapor. Plec în Helsinki, Finlanda. Mă gîndesc la Paavo Nurmi. El a fost socotit – de cei în măsură să socotească așa ceva – cel mai bun atlet al secolului XX. Paavo Nurmi s-a născut la sfîrșitul secolului al XIX-lea, în Turku. Avea să moară în 1973 după ce schimbase pentru totdeauna istoria sportului. Mă gîndesc la Paavo Nurmi renunțînd la școală la doisprezece ani pentru a munci într-o brutărie, mă gîndesc la acest fiu de proletar trăind cu părinții și frații săi în patruzeci de metri pătrați, care au continuat să se împuțineze.

Mă gîndesc la Paavo Nurmi avertizînd – încă din 1962, la început de senectute – că, o dată cu creșterea nivelului de trai într-o țară, cresc și riscurile ca tinerii să abandoneze efortul continuu pe care îl presupune sportul. Se arăta înspăimîntat că oameni născuți cu treizeci de ani mai tîrziu decît el se deplasau cu autoturismul chiar și pe distanțe pe care el le-ar fi alergat cît ai clipi.

Trec pe lîngă Ateneu. Aici, înăuntru, a fost – la sfîrșitul anilor ’30 – o statuie a lui Paavo Nurmi. Nu mai e aici, au mutat-o în fața unei Facultăți de Educație Fizică și Sport. În buzunar am o hîrtie de zece euro. O scot și o privesc. Dacă ar fi fost anul 1987 și aș fi avut zece mărci, pe acea bancnotă aș fi putut vedea chipul lui. L-au îngropat cu funeralii naționale. Cu puțin înainte de linia de plecare a apucat să spună că doar munca adevărată, artele și știința au totuși valoare pe lumea asta.