Pe urmele lui Kennet Anderson

Sînt în Stockholm. Și oriunde întorc privirea îl văd pe Kennet Anderson. Sînt, ca orice microbist român, obsedat de anul 1994

Văd pretutindeni blonzi tangenți la infinit, pe care nu i-aș putea opri să mă învingă, în orice sport (mai puțin șahul), nici dacă aș sări, iar și iar, și iar, cu brațele spre cerul Americii, înspre Dumnezeu. Plouă. Și îmi resimt toată moștenirea genetică precară. Și mai dureroși sînt însă anii în care sportul a lipsit din viața mea. Sînt un om din Sud, încă mai mult: sînt un bărbat leneș din Sud care tocmai își va deconta nerozia de a fi crezut că, în ciuda avertismentelor latinilor, se poate trăi cu o minte sănătoasă într-un trup ignorat.

Și nu mă pot opri din admirația pe care le-o port suedezilor. Eu sînt minion. Ei sînt longilini. Sînt la modă minionii, însă doar în animații. Suedezii îi moștenesc pe vikingi, se înțelege. Genetica are însă limite. Cînd sportul e o politică de stat, se vede. Era vizibil pînă și în Beijing, China. Anul 2008: eram reporter la Jocurile Olimpice, într-o țară aflată în plină democrație populară, mergeam pe bulevarde și pe străzi secundare, le intram chinezilor în case și îi scriam. Constatam că drepturile omului nu sînt punctul forte al regimului, dar constatam și terenurile de baschet dintre blocuri – scandalos de multe. Îmi amintesc de chinezii baschetbaliști amatori, mă plouă în Stockholm și pe lîngă mine trec oameni drepți. Și nu sînt doar drepți. Nu sînt nici obezi.

Sportul nu mai este o prioritate nici pentru Guvernul, nici pentru cetățenii de acasă. Știu că există mitul că România a avut rezultate în sport într-o stare de excepționalitate dictată de geniu și reașezări astrale. Nu e așa. Rezultatele au venit din – ei bine, da! – organizare. Din sportul de masă, dintr-o bază de selecție tratată cu seriozitate, dintr-un cult pentru efort. Toate au decurs într-o cultură a sportului. Cultura sportului e cea care face din campioni tradiție, nu insule. Mă interesez: în Suedia, două milioane din cei nouă milioane de locuitori sînt membri activi ai unui club de sport. În Suedia trăiesc – conform tuturor organizațiilor mondiale de profil – printre cei mai sănătoși oameni de pe pămînt.

Plouă. Merg prin această ploaie, căutînd disperat o farmacie. Sînt obișnuit ca în București – la fiecare colț de bloc să fie una. Și merg, și merg, și merg, și merg.
Și înțeleg că atunci, în America, n-a fost doar nenorocul. Kennet Anderson a existat și mai există, chiar dacă alt nume are acum. Atunci, în America, ajunsese la maturitate o generație românească obișnuită cu sacrificiile. Gloria, cîtă a fost, n-a venit din talent. Talentul nu face doi bani fără muncă.

Suedezii au terminat Campionatul Mondial de fotbal din 1994 pe locul 3. Și dacă spui numele oricărui jucător din echipa aceea – fie Ravelli, fie Brolin, fie Dahlin – nu ești întîmpinat cu urale, ca la Istanbul, cînd se aude „Hagi”. Dar aici a existat însă, și există încă, și o continuare a acelei veri.