Maratonul prostiei

Fără îndoială, maratonul a început cu un deces, dar mesajul a fost greșit înțeles.

Pheidippides, mesagerul trimis de grecii biruitori asupra perșilor la Marathon, a alergat 42 de kilometri, a intrat în Atena, s-a prăbușit vestind victoria și a murit. Eroic, nu demonstrativ. Vestea adusă de mesagerul atenian era salvarea civilizației, nu propria virtute. După 2500 de ani, cursa de maraton a devenit exact ce n-a alergat solul atenian: un exercițiu colectiv de morală mortală.

Din 1990, când maratonul a fost împins spre manie în masă și optimism planificat, 41 de oameni și-au pierdut viața alergând să vestească nimic. Maratonul de la Londra s-a specializat și a devenit un ritual revoltător aplaudat frenetic de promotorii virtuții colective. În ultimii 10 ani, 5 oameni au murit alergând fără sens. Ultimul, la ediția de acum o săptămână. Victimele sunt de regulă oameni nevinovați.

Civili care n-au legătură cu sportul profesionist, dar se decid să facă față apelului public și intră în cea mai grea probă atletică. La ce bun? Pentru a gusta, fie și o clipă, din drogul suprem și recomandat pe care stă noua etică oficială: dispariția limitelor. Această versiune cretină a democrației a decretat că nu există imposibil, că oricine e și poate orice, dacă vrea și dacă o face spre binele celorlalți.

Sub drapelul acestei inepții arogante, zeci de mii de oameni sunt mânați ca vitele la curse de maraton.

Mulți rezistă, unii mor pe traseu, alții mai târziu, vătămați de un efort pentru care nimeni nu i-a pregătit. Aceeași epocă mare apărătoare de victime ticluiește și gustă moartea ca soldat al virtuții.

Morții regulamentari, căzuți în timpul cursei, sunt lăudați câteva zile prin presă, după care toată lumea se felicită și așteaptă ediția următoare a farsei.

Maratonul de masă nu mai are de-a face cu sportul pentru că e manifestarea unui cult crud și ipocrit. O obligație morală se transformă în spectacol cu sacrificii. Cutare anonim se prezintă la start pentru că sprijină orfelinatele sau adună fonduri pentru azilanți.

Înconjurat de admirație, neștiutorul începe să alerge și cade mort, răpus de realitate. Ceea ce sporește măreția și așa orbitoare a cauzei. Familia, prietenii și opinia publică trebuie să fie primele care înțeleg natura superioară a sacrificiului.

Era infinit mai bine dacă Pheidippides supraviețuia. Și pentru el, și pentru noi. Maratonul nu făcea vogă. Sau măcar nu se transforma în maratonul prostiei.