Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

Ce fotbalul uneşte, cine poate dezbina?

În timpul Războiului din Vietnam, Nils Guy simţea că o ia razna. Veştile despre echipa preferată, QPR, pozele, interviurile, toate l-au ţinut în viaţă. Trimise de un puşti de 11 ani...

Permalink to Ce fotbalul uneşte, cine poate dezbina?
sâmbătă, 17 noiembrie 2018, 9:10

Când cei de la QPR îi deteră vestea că tre’ să vie tras la ţol festiv la meciul cu Brentford, John Wild nu se arătase surprins. Gândise că se retrage vreun băiat ori e o lansare de card, ceva. Habar nu avea că în jurul lui se croşetase întreaga agapă.

Ploua cu nemiluita când un ţucălar venise cu o umbrelă lângă umărul său. „Mister Wild, să mergem!”. A coborât din tribuna oficială, a intrat pe gazon. Acolo l-a zărit pe Nils, Nils Guy, tipul de care fusese legat cu vreo 50 de ani în urmă, deşi nu-l văzuse, faţă în faţă, niciodată! I-au dat, instant, lacrimile. Le-au dat, instant, lacrimile.

Pe la un 22 de ani, în 1968, Nils Guy, de obârşie din Surrey, Anglia, ţinea cu cei de la QPR. În februarie a decis să-şi schimbe domiciliul. A trecut Atlanticul, în SUA. În 1969 s-a înrolat. A aterizat direct în Vietnam. Războiul l-a terminat. Simţea că se sufocă, simţea teamă, simţea singurătate. Ai lui nu-i prea scriau. Aşa că a luat un creion, o foaie de hârtie şi a aşternut câteva rânduri.

Le-a trimis pe adresa celor de la QPR. „Dacă voi scăpa cu viaţă din infernul ăsta, dacă mă voi întoarce, vreodată, în Anglia, primul lucru pe care-l voi face va fi să vin pe stadionul unicului meu club: QPR. Dacă cineva citeşte acest mesaj şi mă poate ajuta cu nişte veşti, cu nişte poze, mă voi ruga pentru el toată viaţa!”.

Salvat de un băiat de clasa a 4-a!
Băieţii de la echipă au primit rândurile. Un tip fâşneţ s-a gândit să le urce în primul program de meci, cel cu Preston.

John Wild avea 11 ani pe atunci. Venise la joc, pe „Loftus Road”, cu tatăl său. A citit depeşa venită de pe tărâm asiatic. Acasă avea alte programe de joc, tăieturi din ziare, poze din reviste. Le-a pus, pe toate, într-un plic. Prima oară. A adunat insigne. A doua oară. A găsit un interviu cu Rodney Marsh, vedeta acelor vremuri. A treia oară. Aduna bănuţi şi, din agoniseala sa, trimitea către Vietnam plicuri. Mai mari, mai mici, mai grele, mai subţiri…

Nils le-a primit pe toate. „M-au ajutat să trec peste ororile războiului. Pe unele le-am citit imediat după ce respinseserăm atacuri, după ce lângă mine muriseră camarazi. Psihic, eram la pâmânt, dar veştile despre QPR m-au ţinut în viaţă”, avea să declare pentru BBC. Lângă semnătură, punea, de fiecare dată, „Give peace a chance” sau „QPR for the cups!”. Desena un cap de maimuţică, ca un post-scriptum: „Mulţumesc pentru tot. Sper ca într-o bună zi să te pot scoate la o bere!”.

Pe 20 septembrie 1970, după ce văzuse multe grozăvii, s-a întors în SUA. Nils şi John au pierdut legătura. Gata, asta era tot! Ba nu! Prin 1993, ultimului i-a venit o idee. A scris unei asociaţii de veterani, sperând că va primi un răspuns, ceva. A aşteptat degeaba. Wild n-a renunţat, mai ales că era internetului înflorise. A intrat pe Facebook, a întrebat în stânga şi în dreapta. Într-o seară, a lui soaţă l-a găsit cu lacrimi în faţa calculatorului. Un tip de peste 60 de ani plângea pe taste. Îl găsise pe Nils, dialogase cu el, aşa cum o făcuse cu cinci decenii în urmă… Au dat vorbe pentru BBC, dar separat, pentru că unul era în SUA, celălalt, în Anglia.

O bere… lungă de cinci decenii
Atunci au intrat pe fir englezii de la club. Fără ca John să ştie, au vorbit cu fostul combatant. Au aranjat tot, până în cele mai mici detalii, pentru jocul contra lui Brentford, din 10 noiembrie. Gazdele s-au impus cu 3-2, a fost veselie. Acolo, pe gazon, pe o ploaie ce i-a reamintit lui Nils de Vietnam, cei doi s-au salutat şi s-au strâns în braţe.

Doi domni bine, prezentabili, unul la sacou, celălalt tras la cravată. Glasul le tremura, şi-au găsit, cu greu, vorbele la microfon. La final, veteranul a încheiat cu „John, sunt bucuros că te pot scoate la berea aia!”. Au plecat direct spre bar, imediat după aplauze. Ceea ce fotbalul unise nimeni nu putuse să separe. Nici măcar războiul cel blestemat…

* Sursa: Indyrs

Comentarii (6)Adaugă comentariu

DoubleTi (1 comentarii)  •  17 noiembrie 2018, 11:49

Foarte frumos articol. Ca de obicei. Tine-o tot asa, Catalin. Felicitări.

marian0904 (75 comentarii)  •  17 noiembrie 2018, 22:00

Doi oameni si-un dulap. Ba nu! Un tricou! Si un articol cu poza aferenta. Multumesc!

Dan Z (1 comentarii)  •  18 noiembrie 2018, 8:22

Fara cuvinte, aceasta inseamna viata, războiul, si oamenii cand sunt oameni....Poate aplicăm si pe la noi , nu ar strica...,măcar putin ,partial, ... daca nici asa nu putem încercați măcar in constiinta si gand.. Va urez si imi urez succes.. Deja simt ca azi imi va merge mai bine...

Elena (1 comentarii)  •  18 noiembrie 2018, 15:17

Superb articol ! Pasiunile unesc oamenii si duc la prietenii care dainuie etern. Am inteles asta si din toate actiunile pe care le intreprinde fiul meu, membru al unei factiuni din peluza UTA-ei . Din aceasta "dragoste" inca din copilarie, au rezultat prietenii frumoase cu oameni de toate varstele si de peste tot in lume. Si uneori chiar au salvat tineri de dependente toxice. Si aceasta parte frumoasa a fotbalului, nu o poate confisca nimeni.

Uniri ca cadou de Centenar (4 comentarii)  •  18 noiembrie 2018, 15:31

Avand in vedere ca, probabil din motive IT de schimbat pagina de web, n-am putut posta asta pe articolul tau precedent, am sa te intreb aici: "licean" sau liicean? Că in DEX nu șpețifică că cum este. Nu e sigur ca colţea sau nu incolţea acolo, dar e sigur ca pentru campul de la Gyulafehérvár (numele "Alba-Iulia" actual "decat" mai tarziu a fost adoptat telectualiceste si apoi inscris oficial in decretele de la Bucale pentru orasul ce atunci era numit de romanii ardeleni localnici "Bălgrad", ca de-aia-l cheama "bălgradean" pă Bălgradean!) ai folosit o fotografie FALSIFICATA la Bucale in anii '70, sub Ceausica al vostru. Vezi in fotografia originala a locotenentului imperial ardelean Mirza, existenta in muzeul de la Alba-Iulia, ardelenii au fluturat steagul albastru-rosu-galben al Transilvaniei, identic cu al Galitiei, alta provincie austro-ungara. Iar in Galitia in anii aia au luptat doar unitatile de romani ardeleni din armata austro-ungara (printre ei, strabunicul meu), IMPOTRIVA TABEREI VOASTRE! Se vede ca vreti voi neaparat sa fiti făuritori de istorie, pe hirtie, dar ...MAI USOR CU PIANUL PE MALUL DIMBOVICIORII! Ce "Reîntregenie" sa fie la momentul acela? Statul dodolot apare pentru PRIMA DATA in istorie "decat" la 1920, prin Tratatul de pace de la Paris. Sau, iar va revendicati, acolo, in Ilfovul bulgaresc, de la geto-tracii lui Boierepișta? Va faceti de ras in Europa nu numai cu Veorica Vasilica, ci si cu nationalismul si unirismul astea gaunoase, garnisite acum si cu pomenitii fotbaliatori mitici de ale caror "merite" belicoase a auzit decat ferentarienii vostri cu ceafa groasa si cu lantuguri de aur la gat, iubitori de saivan.

Comentează