Regele din iarbă

Vreme de două decenii şi jumătate, Elvis Presley a iubit şi practicat sportul de calitate. La 159 de kilograme, în ultimele ore ale vieţii, s-a băgat la o mişcare. Sunt 40 de ani fără el

Limba mică, fluorescentă, atinge cifra doi. Cea mare încalecă pe 12. 15 august 1977 a plecat, pentru a face loc datei de 16. „Băieţi, am chef de un «Pereţel». Care te bagi?”. Afară plouă mărunt când luminile reflectoarelor se aprind. „Ochi de Marmură, du-te, mă, tu!”, se aud câteva voci somnoroase. „«Crazy» vrea să bată mingea şi nu are cu cine!”.

Graceland. Ultimele ore din viaţa lui Elvis Presley. El e cel botezat „Crazy”. De vreo patru ani, de la despărţirea de Priscilla, e de nerecunoscut. A inversat ziua cu noaptea şi viceversa. S-a trezit la patru după-amiaza, a mâncat ceva. Pe la 23:15 a trecut pe la dentist, un detartraj, o plombiţă. A luat o tonă de pastile, acum vrea să se distreze la fotbal american. La 2:10 dimineaţa! Billy Smith, „Ochi de Marmură”, unul dintre băieţii din „Memphis Mafia”, trebuie să-i facă pe plac. Pe un perete e desenat un fel de pătrat. Pac!, un duel mic, o întoarcere scurtă şi mingea pleacă spre semn. Asta-i plăcerea de vreo opt minute. „Regele” nu rezistă mai mult. La 42 de ani are 159 de kilograme…

Schimbă scenarii: vrea mingea în filme!
Presley a iubit, de mic, sportul. „Fiert” pe fotbalul american de care s-a apucat încă din colegiu, la „LC Humes High School”. În iulie 1954, la nici 20 de ani, prietenii îl află în Memphisul de Nord, în cartiere rău famate, unde se bagă la o joacă. În ’56 e deja faimos – primul album, primul film, întâiul turneu – dar, în pauze, oboseşte mingea cea ovală. Imagine din 27 decembrie 1956: Elvis, înconjurat de vreo cinci vlăjgani, în trening, e prins în grămadă.

Înăltuţ, longilin, ştie cu „obiectul”. Miroase numai a ulei de trandafiri, cu care-şi mângăie părul. Leagă prietenie cu „puiul” faimosului actor Robert Mitchum, Jim, şi el nebun după sport. Între două filme şi un turneu, intră pe iarbă. „Voia ceva între noi, băieţii. Ieşeam într-un parc, dar aici apăreau problemele. În 10 minute se adunau 500 de oameni. Toţi voiau autografe, joaca se încheia. Îl întrebam de ce nu închiriem un teren, unde să nu ne vadă nimeni. Îmi răspundea că nu pricep nimic. Dorea să gonească presa, nu să o cheme la show!”, avea să-şi amintească Jim.

Modifică scenarii, cere să apară cu mingea de fotbal american şi în filme. Jim Brown, de la Cleveland Browns, „fratele” său, îi arată toate mişcările. Red West, un alt tovarăş, îl roagă să se bage într-o echipă. O sponsorizează – băieţii apar cu „E.P. Entreprises” pe piept, se trage în poze în echipament, dar Tom Parker, „Colonelul”, impresarul său, nu-l lasă mai mult. Elvis ripostează. „Olandezule, pe iarbă am nevoie de mâini şi picioare, pe scenă, doar de voce!”.

Urmaşul lui Humphrey Bogart pe ring
Finalul lui 1961 – când deja e „mapamondian”, îl găseşte pe… ringul de box, o altă iubire de-a sa. Joacă rolul lui Walter Gulick, în „Kid Galahand”, un remake după capodopera din 1937, cu Bette Davis şi imensul Humphrey Bogart. Boxează, ajutat de fostul mare campion Mushy Callahan, schimbă replici cu un alt monstru sacru, Charles Bronson. Împuşcă doi iepuri cu un singur cartuş: filmul place, face un rol bun, iar amatorii de sport spun că se descurcă, binişor, şi la jocul de picioare.

Apoi… Apoi urmează perioada neagră, urâtă, lungă. În dimineaţa lui 16 august 1977, marele Elvis, la propriu şi la figurat, un tip care a iubit peste 25 de ani mişcarea, atinge, ultima oară, o minge de fotbal american. Se stinge câteva ore mai târziu. Lăsăm toate controversele, toate conspiraţiile la o parte.

Rămânem cu una dintre ultimele sale poze: vacanţa din Hawaii, martie 1977. „Regele”, în tricou şi pantaloni de trening, saltă după o bucată de piele semnată „Jim Brown”.

La autopsie i se găsesc în corp 14 medicamente diferite. Plus un microb: cel al sportului.

* Sursa: elvis.com.au