Capitolul XXX: Piaţa Regală

D’Artagnan şi Porthos au rămas aproape de regim. Athos şi Aramis au devenit frondişti. La un moment dat, au vrut să încrucişeze spadele. Spiritul de muschetar nu i-a lăsat. La noi, Dumas se rescrie altfel

D’Artagnan era cel mai tânăr dintre ei. Plecase de acasă, dintr-o familie nevoiaşă, cu doar 15 scuzi la el, un prăpădit de căluţ galben şi o voinţă uriaşă de a reuşi. Ajunsese, aşa fraged cum era, în celebra companie a domnului de Treville, un antrenor bun şi blând, ce păstorise ceea ce mulţi numeau cea mai bună trupă de muschetari din istorie.

Porthos era uşor de recunoscut. „Un titan”, cum îi spuneau colegii de arme. Mare, mustăcios, braţe uriaşe, vânjoase. Nu ataca niciodată, îi plăcea să se apere, să pareze toate loviturile, indiferent de unde veneau ele. Vorbea puţin, făcea multe.

Athos era dintr-alt aluat. Tip blând în afara luptei, o fiară în interiorul ei. Iubea vinul, avea calităţi de lider. Acum dădea o povaţă bună, acum rupea sabia unui vrăjmaş, fie el iberic ori moldav. Spadasin vestit, stătea acolo, în gura cetăţii vrăjmaşe şi, la momentul oportun, împlânta pumnalul.

În fine, Aramis, ultimul dintre cei patru eroi ai noştri, aducea delicateţe, era un tip cu vorbă fină. Scria poezii, avea, mereu, verbele în buzunar. Neîntrecut la jocul de soule, un fel de bunic al fotbalului din zilele noastre, în care trebuia să mângâi, cu piciorul, o bucată de piele făcută ghem.

Asediul de la Sevilla şi multe alte isprăvi
Se cunoscuseră, cu toţii, în Templu. D’Artagnan, localnic, Athos şi Aramis, coborâţi din munţi, Porthos venit de pe undeva de pe la graniţă. Dimpreună realizaseră cele mai mari nebunii sub tricoul de muschetar. Cei trei oşteni mai în vârstă scriseseră istorie în asediul oraşului Sevilla, unde Porthos devenise, din titan, heruvim, un înger cu sute de aripi, iar Athos şi Aramis uciseseră, cu sânge rece, perfidul duşman spaniol. D’Artagnan se adaptase imediat printre muschetarii cu ştaif: odat’, cu turcii, făcuse instrucţie de front, dar nu apucase să citească edictul de la Mediolanum pentru că o prostie îl reţinuse în cazarmă. Se distraseră cu toţi duşmanii pământului: cu suedezii de vreo cinci ori într-un singur duel, cu ruşii pe gheaţă, cu belgieni Cardinalului Vincenzo…

Apoi viaţa îi răzleţise. D’Artagnan şi Porthos rămăseseră fideli regimului, gasconul chiar primea simbire de acolo, cei doi A se contraseră cu el, erau frondişti, ziceau că Mazarin, cardinalul, îşi bate joc de valori, de blazon, de istorie, de tot… Nu se duelau direct, dar ascuţeau, în tăcere, săbiile. De pe margine, amărâţii din burguri, care-i considerau, cândva, semizei, priveau sideraţi. Mulţi dintre puii lor plecaseră să se facă muschetari după ce-i văzuseră la lucru pe cei patru.

Cum a pierit „Toţi pentru unu!”
Apoi, într-o clipită, s-au scindat pe faţă. Acolo, în durerea nopţii, au smucit spadele din teacă, au luat frâul între dinţi, au ţăcănit pistoalele în timp ce le încărcau, au băgat mâna la coburi. Da, ei, cei care luptaseră, de sute de ori, umăr lângă umăr, erau adversari: D’Artagnan şi Porthos versus Athos şi Aramis. Murise faimosul „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi?”.

În „După 20 de ani”, Dumas cel cărunt, zămislitorul uimitoareor aventuri ale muschetarilor, nu-i lasă aşa. Îi adună, pe toţi patru, în Piaţa Regală, în capitolul XXX. Tecile rămân goale, tăişurile strălucesc în lumina lunii. Dar Athos îi opreşte. El, cel mai galonat, are dreptul de a vorbi. Le aminteşte de faptele de vitejie, de onoare, de anii petrecuţi împreună, de infinitele ore în care stătuseră cantonaţi. Scena e superbă. Spadele se frâng, opt braţe, puternice, deşi trecute de a doua tinereţe, se întrepătrund. Spiritul muschetarilor nu putea pieri!

Azi, nimeni nu mai e interesat de Dumas. Deşi „După 20 de ani” zace prin anticariate, gata să fie curăţată de praf contra câtorva scuzi.

Iar domnul de Treville, uriaşul gentilom, singurul care le-ar mai putea bate obrazul, singurul care ar mai putea pune căluş lamelor oţelite, a obosit. S-a retras la Oradea, în al său castel. De acolo mai aruncă, din când în când, un surâs cu miros de sarcasm…