O minge şi-o peniţă

Fotbalistul îi recita poeziile. Poetul îi turuia echipele Barcelonei. Cînd jocul nu-i mergea, tehnicianul venea la el ca la confesor. Două feluri de artişti

Să tot fie, aşa, cam la vreo 300 de suflete ce nu respiră, dar ascultă. Casa Literaturii din München. Un tip pornit pe-a doua tinereţe, tricou, bărbuţă cam de şapte zile, recită-n catalană. „Ai ajuns o parte atît de intimă din mine / Că atunci cînd moartea îmi va da tîrcoale / Te va mai lua înc-odat’”. Înflexiune-n voce, ritm rostuit, vocala-i vocală, accentul doarme-n patul lui. 12 minute în care singurul zgomot ce se aude este cel al unui ceas electronic. Camera urcă, uşor, spre chipul menestrelului. Nu-i artist, nu-i poet. E Guardiola! Pep Guardiola, antrenorul lui Bayern! Lumea-i în picioare, aplauzele curg. „Der Spiegel” lansează titlul: „Primul antrenor al Bundesligii literare”.

Căpitanul şi confesorul
Să ne stăpînim, olecuţă, emoţiile şi să scoborîm cîteva trepte-n timp. Vestiarul celor de la FC Barcelona. 2010. Valdes şi Alves. Sfînta „treime”: Xavi, Iniesta şi Messi. Pedro, partenerul Shakirei, Abidal. 20 de minute pînă-n meci. Guardiola, antrenorul, recită. Le recită! Din „Despres de tot”, din „Defensa siciliana”, din „Autobiografia”. Unii le pun filme, alţii, muzică. Pep dă la versuri cep.

Prietenia dintre ei pornise la drum cu mult timp înainte. Miquel Marti i Pol, probabil cea mai cunoscută peniţă catalană din toate timpurile, era ţintuit într-un scaun cu rotile. De peste 30 de ani. O nenorocită de scleroză multiplă. Pep, căpitan la FC Barcelona. Alt tip de căpitan. Alt tip de fotbalist. Îl vizita des. În apartamentul acela din Roda de Ter serile se îngemănau cu dimineţile. Pep îi recita poeziile lui Miquel. Îi amintea poetului de vremurile în care fusese muncitor la o fabrică textilă, trecutul său de militant comunist. Marti i Pol ştia toate echipele Barcelonei, toate formulele dintr-un secol de istorie.

Era o imagine incredibilă! Atletul, cu toată a sa energie, mişcîndu-se, agitîndu-se prin cameră şi recitînd. Bolnavul, în jilţu-i de diamant, vorbind, liniştit, despre Gamper, Alcantara, Kubala, Luis Suarez ori Sotil. Prietenia s-a cimentat într-atît de tare încît volumul „Llibre de les solituds”, considerat a fi manifestul lui Miquel Marti i Pol, avea să-i fie dedicat Cristinei Serra şi lui Pep Guardiola. Soţie şi soţ. Cînd nu găsea soluţii, tehnicianul parca la Roda de Ter. Avea confesor. Lansa întrebarea şi aştepta răspunsul. Ca Edmond Dantes în faţa Abatelui Faria.

Boala însă, i-a despărţit. În noiembrie 2003, poetul tradus în 12 limbi a plecat niţel. Pep era în Qatar, acolo-l trăseseră ghetele. S-a suit, degrab’, în avion şi a venit la catafalc. O imagine ciudată pentru unii. Un alergător pe cărările dintre compartimente la căpătîiul unui slalomist printre cuvinte.

Doi catalani în Literaturhaus
Într-o zi, Pep a primit un telefon. Michael Ebmeyer, născut german, crescut catalan. „Stimate domn, Institutul Goethe şi Literaturhaus München ar dori să vă invite la un simpozion legat de viaţa lui Marti i Pol. Credeţi că s-ar putea să ajungeţi”. N-a apucat să termine. Pep a întrebat doar atît. „Data şi ora?”!

Pe 30 iunie, Josep Guardiola i Sala, fotbalist, aur la Olimpiada din 1992, 47 de meciuri la echipa mare a Spaniei, 263 de meciuri la FC Barcelona, se aşeza în faţa unui panou pe care scria „Sprache. Kultur. Deutschland”. Dregea glasul, fixa bobul microfonului în dreptul gurii şi pornea a recita în catalană.

„După ce trec toate, încă mai rămîne spaţiu
Pentru a regîndi viaţa şi a o transforma
Într-unul mult mai liniştit
Pentru că secretul e că nu există nici un secret”…

* Sursa: llull.cat