Mes que un estadi

Un „directivo” demisionar, devenit preşedinte, s-a ocupat de naşterea sa. Lucrurile se petreceau în 1957. 57 de ani au trecut de la inaugurarea „CAMP NOU”

În faţa lor, la doi paşi, şedea chiar paradoxul. Tras la raglan pe […]

Un „directivo” demisionar, devenit preşedinte, s-a ocupat de naşterea sa. Lucrurile se petreceau în 1957. 57 de ani au trecut de la inaugurarea „CAMP NOU”

În faţa lor, la doi paşi, şedea chiar paradoxul. Tras la raglan pe culoarea untului, pe la o etate aşa, la vreo 35 de primăveri, ‘năltuţ, cuviincios închegat. Garnisit cu-n trabuc finesco, pomădat cu „Vaniqueur”, mireasma lui Napoleon. Paradox pentru că, acum cîteva luni, industriaşul ăsta „fiert” pe textile, îşi dăduse demisia din conducerea lui FC Barcelona. Transferul lui don Alfredo di Stefano căzuse, „Săgeata” zburase spre Real Madrid, iar Cesc Miro-Sans se prezentase cu abandonul în dinţi.

Acum era noul preşedinte! Peste toamnă, catalanii, fără cîrmaci la corabie, stabiliseră alegeri. Primele din istoria clublui în care „socios”-ii mai bătrîni de doi ani aveau să decidă ce şi cum. Mai bine zis, cine şi cum! El, Francesc Miro-Sans i Casacuberta, fusese rugat să se prezinte la strigarea din 14 noiembrie 1953. Stabilise ca principal obiectiv construirea unei noi arene. Băieţii de la relaţii publice croşetaseră şi un slogan, „Pentru cel mai bun teren din lume!”. Omul cîştigase la potou, cu un cioc de barză înaintea preopinentului, dar o făcuse! Pe 23 decembrie, înainte de Crăciun, fusese uns preşedintele lui FC Barcelona!

A lucrat şi de Anul Nou!
Iarna nu stătuse locului o clipită. Promisese arenă, arenă trebuia să le dea catalanilor! Gata, nu se mai putea! Marele Kubala poposise la ei în urbe de mai bine de doi ani, lumea venea să-l vadă ca la urs, „Les Corts”, miticul stadion, devenise, din păcate, garsonieră. Mai erau un Ramallets, un Segarra, un Basora, numărul fanilor creştea ca-n basme. În plus, madrilenii aveau Noul Chamartin, viitorul „Santiago Bernabeu” de vreo şase ani şi asta durea mai rău decît orice înfrîngere.

După Anul Nou trecuse pe la Primărie. Obţinuse locul unde urma să se înalţe capodopera, făcuse rost de o promisiune cum că administraţia îi va cumpăra spaţiul defunctei arene, doi-trei băieţi de prin birouri se angajaseră să-l ajute cu mînă de lucru mai ieftină. Prin casă avea un frate arhitect. Pac, proiectul şi, pe 24 martie 1954, prima piatră, cu sobor de preoţi, cu tot tacîmul şi cu 60.000 de oameni asistenţă!!!

Depăşire de 336 la sută!
Coacerea şi naşterea erau programate pentru 18 luni. Lucrul înainta, dar banii programaţi se epuizaseră. Atunci, Miro-Sans a scos acţiuni pentru fani, o măsură avangardistă pentru anii aceia. S-a mai împrumutat pe la bănci, a mai luat de colo şi a cîrpit în cealaltă parte, ajunsese să doarmă prin barăcile muncitorilor! Dar tribunele se ridicau şi asta era tot ceea ce conta. Pe hîrtie, ele trebuiau să primească 120.000 de suflete, umăr la umăr cu „Maracana”, fratele de peste Atlantic!

Trei ani a durat chinul. Suma exactă nu se ştie nici astăzi. Unii vorbesc de cinci milioane de dolari, sumă uriaşă la acea vreme, dar credibilă dacă ne gîndim că bugetul estimat fusese depăşit cu 336 la sută.

Atunci, pe 24 septembrie 1957, Barcelona s-a mutat în casă nouă. „Aleluia” lui Handel s-a auzit, pentru prima dată, pe CAMP NOU. Barcelona, cu Ramallets, Olivella, Brugue, Segarra, Verges, Gensana, Basora, Villaverde, Martinez, Kubala şi Tejada i-a curentat pe cei de la Legia Varşovia, cu 4-2. Eulogio Martinez avea să puncteze primul pe noul dreptunghi. 1.500 de dansatori arătau întregii Spanii cine e Catalunya, 10.000 de porumbei erau lăsaţi liberi spre cer.

Acolo, sus, la tribuna şmecherilor, don Francesc Miro-Sans era bucuros. Cu patru ani în urmă, opera asta nu exista. Dar el era un învingător, nu? Şi, în timp ce saluta, cu mîna, mulţimea zgomotoasă, un parfum fin umplea loja. „Le Vaniqueur”.

Sursa: fcbarcelona.es

Un super stadion de cinci stele. „Camp Nou”, azi

Camp Nou, inaugurarea din 24 septembrie 1957. Acum 57 de ani