Jules Verne blaugrana

La Liga pleacă, din nou, la drum. N-ar fi ajuns ajuns aici fără isprăvile elveţianului Hans-Max Gamper Haessing, împins de iberici la sinucidere

„Da’ cine dracului e, mă, veneticul ăsta venit din munţi să ne înveţe pe noi […]

La Liga pleacă, din nou, la drum. N-ar fi ajuns ajuns aici fără isprăvile elveţianului Hans-Max Gamper Haessing, împins de iberici la sinucidere

„Da’ cine dracului e, mă, veneticul ăsta venit din munţi să ne înveţe pe noi cum stă treaba cu patriotismul? Mîine te duci şi îi închizi şandramaua şi îi dai foc la echipă! Claro?”.
Cel care vorbeşte e Miguel Primo de Rivera, dictator spaniol. Cînd urlă, toate medaliile, toate tresele, toate fireturile tremură şi ele. E miez de iunie, 1925, Alfonso al XIII-lea doar respiră, nu domneşte ca un rege, şade precum o focă la vederea stavridului în faţa lui Primo. Milans del Bosch, guvernatorul Barcelonei, a ciripit totul. Cum se afla el, în picioare, în loja de pe „Les Corts”, stadionul de fotbal al lui FC Barcelona, cu 13.000 de oameni în tribune, numai ce a auzit imnul spaniol huiduit notă cu notă, din toţi rărunchii. Mai mult, o orchestră engleză, apărută naiba ştie de unde, se puse a cînta imnul regal. Nu, nu se mai putea! Pe 25 iunie stadionul e închis pentru şase luni, echipa decimată, iar „veneticul” exilat peste Pirinei.

Două echipe, un singur tată

Joan Gamper – căci despre el e vorba, plînge. Fusese atlet de dicţionar: alergător de rasă, ciclist, fotbalist. Pusese bazele lui FC Zürich, apoi ajunsese în Spania. Povestea e cunoscută de cei ce răsuflă aer „blaugrana”: dăduse un „anuncio” în „Les Deportes” prin care îi ruga pe cei cu aplecare spre „Foot-Vall”, aşa era grafia, să se înscrie într-o asociaţiune. Ca să n-o mai lungim, pe 22 octombrie 1899 aşa apăruse Club Football of Barcelona.

Tipul ăsta grăsunel, cu ochelari rotunzi, papion şi joben fusese, dintotdeauna, un vizionar. Un Jules Verne de iarbă.

Venea din Elveţia, unde oamenii erau reci. Se prinsese că a vorbi catalana înaintea spaniolei populare ar atrage masele. Gică Popescu al nostru avea să facă asta peste 98 de ani! Scria toate textele pre limba lui Gaudi. Primul pas.

Segundo. Şi-a dat seama că o mare echipă nu poate trăi dacă nu are mari jucători. A semnat cu primul „crack” din istoria fotbalului iberic, Paulino Alcantara, un băiat cu origini filipineze, care avea să puncteze de 357 de ori! I-a făcut un nume. La fiecare acţiune a echipei îşi scotea în faţă vedeta. El se retrăgea într-un colţ.

Tercero. Degeaba vorbeşti catalană şi ai zmei în trupă dacă spectatorii, cei care te iubesc, n-au unde veni. În 1922 a scos din teşcherea un milion de pesetas. I-a donat pentru construcţia stadionului „Les Corts”, pentru ca echipa să nu mai umble cu cortul. Bijuterie, frumuseţe de frumuseţe.

34 de angajaţi în 1920

În al patrulea, a organizat gruparea ca un stup ce funcţiona perfect, cu vreo 34 de angajaţi în 1920! Avea trupe de copii, avea antrenori care plecau în America de Sud să caute comori cu două picioare, intra în vestiar ca preşedinte şi ieşea drept cel mai bun prieten al jucătorilor. Hans-Max Gamper Haessing pe adevărata sa intitulare făcea toate astea cu 40 de ani înaintea apariţiei fotbalului modern!

Aşa că deportarea l-a terminat. Practic, se întorcea unde se născuse, în Elveţia, dar patria sa mumă era, acum, Catalunia, iar „puiul”, FC Barcelona.

A slăbit. Republicanii interceptau scrisorile pe care puţinii prieteni rămaşi lîngă „Sagrada” încercau să le zvîrle peste graniţă. S-a tras în Franţa, pentru a fi mai aproape şi a afla noutăţi. Degeaba. Se stingea pe picioare. Trupa era decimată, aşa cum promisese dictatorul. Uneori fierbea. Alteori, nu mai avea puls! De şase ori fusese preşedinte, se adunase un sfert de secol de cînd păstorea trupa şi acum nu mai ştia nimic de ea!

Să-ţi vezi iubita, nu să o atingi!

În 1930, dictatura i-a întins o mînă. Pentru a-l umili şi mai tare. I-a dat voie să-şi vadă iubita de o viaţă, dar fără a o putea atinge. „Trebuie să ignoraţi tot ceea ce înseamnă fotbal şi Futbol Club de Barcelona!”. Doamneee, era prea mult, chiar şi numele îl schimbaseră.

Pe 30 iulie, în ’30, n-a mai rezistat. Glonţ în cap. La Liga pleacă, azi, la drum. Dacă fotbalul iberic „bate” atît de departe este pentru că stă pe umerii unor giganţi, vorba lui Newton.

Don Joan Gamper e unul dintre ei.

Sursa: blog La Ciudad Deportiva

Barcelona juca pe „Les Corts”, creaţia lui Gamper, 35 de ani

Prima trupă a catalanilor, model retro, 1899