Everest de-a-ndoaselea

Pe 26 august 2012, Ghenadi Samohin a coborît în Peştera Krubera, din Gruzia. Atît de adînc încît a atins minus 2.197 de metri, record mondial. „Acoperişul Lumii” în speologie

Strîngea, la spate, pumnii, aproape să-i spargă. Voia să […]

Pe 26 august 2012, Ghenadi Samohin a coborît în Peştera Krubera, din Gruzia. Atît de adînc încît a atins minus 2.197 de metri, record mondial. „Acoperişul Lumii” în speologie

Strîngea, la spate, pumnii, aproape să-i spargă. Voia să fie el! Trebuia să fie el! „Pe Sfîntul Onesimus din Kiev, merit asta!”, îşi zicea. „Domnilor, glăsui şeful delegaţiei, Iuri Kasian, într-o engleză impecabilă. Am decis ca băieţii care vor face coborîrea finală, cei trei, să fie din echipa urcaineană, aşa cum e normal. În cazul în care Ghenadi e ok din punct de vedere medical, va fi responsabil cu stabilirea recordului!” Daaaaa! El era! Ghenadi Samohin.

Speolog cu istorie stufoasă, ştia totul despre locul în care se aflau. Masivul Arabika, lanţul muntos Gagrinski, în vestul Caucazului, districtul Gagra, Abhazia, Georgia. „Peştera Ciorilor”. Pe la mijirea zorilor secolului XX, marele Edouard-Alfred Martel vizitase zona. Ceva mai tîrziu, Alexander Kruber ochise locul şi-o botezase „Krubera”. Pe atunci se intrau 50 de metri în ea. Prin 1960 se coborîse, deja, la minus 95, iar în anii ’80 aparatele indicau minus 1.000 m! Părea un sac fără fund, un hău interminabil. Problemele politice din zonă, războiul, au sistat coborîrile.

Ucrainenii au fost pionieri
Apoi, prin 1999, ucrainenii au luat cu asalt locurile. Minus 1.710 m în ianuarie 2001 şi titulatura de „cea mai adîncă peşteră din lume”. Ghenadi începea să se remarce drept un lider. Atinsese, în „sifonul Doi Căpitani”, 2.158 de metri, în vara lui 2006.

S-a uitat la ceas. 26 august. 2012. 59 de participanţi. Din Rusia, Spania, Israel, Liban… Trei fuseseră selectaţi pentru asaltul final. 31 de butelii, trimix, 150 de litri de combustibil pentru „aragaze”, 500 de kilograme de mîncare, 3.000 de baterii. Toate acestea fuseseră cărate de către ei. Stătuseră în şapte tabere, asemenea alpiniştilor. Numai că ei urcau, dar „urcau” în jos.

Gata. Urma cea mai grea bucată. Trecuse de „Drumul Viselor”, de „Ferestre”, de „Milenium”. Era transpirat, avea emoţii. Mai făcuse asta de sute de ori, stabilise recorduri mondiale, dar acum era altceva. S-a uitat spre „Copil”, aparatul de re-respirat. Pînă acolo, jos, la „Doi Căpitani”, mănînci cam 20 de pîini. Oxigenul nu te ţine. Tre’ să te strecori prin găuri de 60 de centimetri… Cîte butelii poţi lua pe acolo? Atunci ai nevoie de „copil”, un aparat minunat ce transferă ceea ce deja ai respirat în ceea ce urmează să respiri. A coborît. Cu cîteva luni înainte, ruşii încercaseră să le ia faţa ucrainenilor. Săriseră peste nişte detalii, insignifiante, ziseseră ei. Sucombaseră. Ghenadi nu dorea doar să apară în cărţulia aia a recordurilor. Ştia că „sifonul” are mai bine de 10 kilometri lungime, că, poate, se termina în Marea Neagră. Pe la 1.900 de metri găsise ultima formă de viaţă terestră. Da, la aproape doi kilometri adîncime, un gîndăcel, un cărăbuş, ceva.

Vîrful Padina în pămînt
Măsurătorile vorbeau de minus 2.195 metri. Pentru noi, românii, şi pentru cei care mai accesează un munte, vîrful Padina are atît. Numai că „afacerea” asta era în pămînt, într-o peşteră!!!

A comunicat cu cei din ultima tabară-bază. Şi-a făcut ochii ca de cîrtiţă. S-a tîrît pe burtă. A ajuns într-un loc din care nu mai putea continua. Extrem de îngust. Acolo părea capătul? Sau nu? Întrezărea o lumină după?

Trecuseră cinci ore de cînd văzuse oameni. S-a uitat la aparat. MINUS 2.197 de metri. Everestul speologilor.

Ghenadi a aşteptat 11 ani pentru a ajunge la aproape minus 2.000 de metri