Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

Forever Young

S-a prăbuşit de Revelion, cu un avion plin de ajutoare pentru victimele unui cutremur. Istoria lui Roberto Clemente, starul baseball-ului anilor ’70

„Ayyyyyy! Fratele meuuu!”. Aşa a urlat cînd a trecut prin perete şi a ieşit afară din restaurant. […]

sâmbătă, 31 august 2013, 11:03

S-a prăbuşit de Revelion, cu un avion plin de ajutoare pentru victimele unui cutremur. Istoria lui Roberto Clemente, starul baseball-ului anilor ’70

„Ayyyyyy! Fratele meuuu!”. Aşa a urlat cînd a trecut prin perete şi a ieşit afară din restaurant. „Ayyyyyy!”. A alergat 400 de metri într-o secundă. Tovarăşii de pahar sărbătoreau trecerea într-un nou an şi el, rupîndu-şi de la gît papionul, s-a aruncat în Ocean. Au dat să ţipe, să-i spună că nu se mai poate face nimic, că rechinii patrulează în zonă, că e beznă, că… Dar, ce, aveai cu cine să te înţelegi?

Pe palier cu Lou Gehrig
Roberto Clemente se iţise în viaţă în Puerto Rico, pe la 1934, în Carolina, în cartierul Sfîntul Anton, într-o casă de chirpici. Se iubise, de mic, cu sportul: arunca bine suliţa şi scotea timpi „ok” pe distanţe scurte. Dar „el beisbol” îi făcea ochi dulci. La 20 de ani, americanii de pe Continent trimiseseră un spion să-l vadă la lucru. În trei zile cei de la Brooklyn Dodgers îl semnau, dîndu-i un bonus de 10.000 de dolari. Cum regula spunea că cine primeşte mai mult de 4.000 de marafeţi trebuie să fie înregimentat la un club cu ştaif, Pittsburgh Pirates îl luaseră la ei. Cea mai bună afacere din istorie. Pînă atunci, erau nişte mîhniţi. Numai în ultimele trei sezoane adunaseră o „zestre” de 100 de înfrîngeri. Clemente a debutat în 1955 şi, un cincinal mai tîrziu, „piraţii” cucereau „World Series”. Isprăvile lui nu încap într-un infinit de pagini: 12 „Mănuşi de Aur”, MVP în 1966, 15 All Star Game-uri, 18 sezoane la Pittsburg, comparaţii cu „Monumentul” Lou Gehrig, incomparabilul. Cel mai bun jucător al anilor ’70!

Zeul cu picioare pe pămînt
Dar Roberto rămăsese umil. Ştia cum e să stai la hoteluri pe care scria „Numai albi”, cunoştea cum e să nu te primească în autobuzul arienilor, aflase cum e gustul colei celor de altă culoare… Nu a acceptat să fie americanizat cu „Bob”. Răspundea doar dacă-l strigai „Roberto”. Juca, în stradă, cu puştii, în amintirea vremurilor în care sugea, o zi întreagă, doar zahăr.

Pe 23 decembrie 1972, Nicaragua s-a cutremurat. 7.000 de morţi, 250.000 de oameni fără acoperiş. Fusese acolo cu trei săptămîni înainte. Ha, ha, era ţara unde, în 1964, localnicii aruncaseră iguane pe teren, să-l împiedice! Pierduse prieteni dragi. Dar Crăciunul bătea la uşă. Nimănui nu-i stătea gîndul la oamenii din Managua. Lui, da! A mers din uşă în uşă. A cerşit, a implorat. Spunea aşa: „De fiecare dată cînd ai prilejul să schimbi ceva pe astă lume şi nu o faci, ţi-ai bătut joc de timpul tău pe Pămînt!„. Era tot numai o inimă. A adunat 150.000 de dolari şi 26 de tone de mîncare, haine şi medicamente. Le-a trimis amărîţilor de acolo. Apoi a aflat că şobolanii generalului Anastasio Somoza fură tot şi nu dau nimic la sărmani. A făcut rost de un DC-7 rablagit şi, pe 31 decembrie 1972, cu 25 de minute înainte de cumpăna dintre ani, a dat să decoleze. Vera Zabala, soţia, l-a rugat să n-o facă: „Dacă e să mori, mori! Noi tăiem curcani şi cei de acolo nu au apă!”. A plecat aşa, fără copilot. Afară ploua puternic…

Manny îl caută şi azi…
S-a prăbuşit la 11:40 PM. O turbină a cedat. Apoi alte două. Finalmente, a patra. A căzut fix lîngă insulă. Din dorinţa de a duce cît mai multă hrană, încărcase hîrbul cu mult peste cît putea cara….

La şase minute după miezul nopţii, l-au anunţat pe Manny Sanquillen, „fratele” său de la Pittsburg. Era în restaurant, abia numărase secundele ce departajau 1973 de 1972. „Ayyyyyy!” a urlat şi s-a aruncat în apă. L-au scos inconştient. S-a trezit pe patul de spital, a rupt perfuziile şi s-a aruncat în apă. L-au legat cu cătuşe. Le-a desfăcut şi s-a aruncat în apă… Degeaba. Cadavrul pilotului şi a doi dintre băieţii din avion au fost găsite. Roberto Clemente Walker, uriaşul jucător, legenda, n-a mai apărut. S-a găsit doar o valiză. Se presupune că era a sa…

Manny Sanquillen a fost unicul coechipier care a lipsit la „înmormîntare”. S-au dus după el. Era în apă. Trecuseră două săptămîni, dar refuza să vorbească la trecut despre Roberto.

„Sangy” bate-n 70 de ani. Bătrînii locului jură că şi azi, pe malurile Insulei Verde, îl văd zăbovind, printre rechini, două-trei ceasuri!

clemente1.jpg
Fratele vitreg, Luis, decedase pe 31 decembrie 1954. Stranie coincidenţă

clemente3.jpg
„Piratul” cu numărul 21 i-a cerut lui Tom Walker, adversarul său de la Montreal Expos, care-l ajutase să încarce avionul, să nu-l însoţească. Peste trei ore, Tom a văzut ştirile…

Comentarii (11)Adaugă comentariu

radical (9 comentarii)  •  31 august 2013, 12:08

Superb !
Multumim Cataline !

Geo (1 comentarii)  •  31 august 2013, 13:35

Am pielea de gaina:)
Bravo Maistre.

Maniero (7 comentarii)  •  31 august 2013, 15:42

Bravo, excelent povestit

uapxela (8 comentarii)  •  31 august 2013, 16:02

da da da. Bravo şi mulţumesc.

Marian (2 comentarii)  •  31 august 2013, 20:07

Oare mai este cineva dintre noi capabil de astfel de sacrificii?
suntem cu toții atât de egoiști și superficiali…
Domnule Oprișan, vă mulțumesc pentru fiecare poveste de sâmbătă.

cristi (1 comentarii)  •  31 august 2013, 20:09

nui alal cu filmul 42

eugen (10 comentarii)  •  31 august 2013, 20:18

mda !!!……..a fost si o era a sportului cand contau onoarea,principiile,ALTII!…..

cash (3 comentarii)  •  1 septembrie 2013, 3:12

Ma simt un aristocrat cand citesc povestirile tale

Ride bene chi ride ultimo (6 comentarii)  •  1 septembrie 2013, 14:26

Multumim Catalin Oprisan….tu faci parte din alta lume decat cei care iti spun ca ar fi colegi de redactie cu tine.

Petre Miuta Videography (1 comentarii)  •  3 septembrie 2013, 19:39

Foarte interesant articolul. Extraordinara poveste.
Felicitarile mele!

madskills (16 comentarii)  •  5 septembrie 2013, 10:17

De unde le scoti „mosule”? Din „cauza” astora ca tine, profani ca noi incep sa se intereseze si de sporturile yankeilor. Esti dat dracu nene Oprisane, singurul ziarist in adevaratul sens al cuvantului. Jos palaria !

Comentează