Forever Young

S-a prăbuşit de Revelion, cu un avion plin de ajutoare pentru victimele unui cutremur. Istoria lui Roberto Clemente, starul baseball-ului anilor ’70

„Ayyyyyy! Fratele meuuu!”. Aşa a urlat cînd a trecut prin perete şi a ieşit afară din restaurant. […]

S-a prăbuşit de Revelion, cu un avion plin de ajutoare pentru victimele unui cutremur. Istoria lui Roberto Clemente, starul baseball-ului anilor ’70

„Ayyyyyy! Fratele meuuu!”. Aşa a urlat cînd a trecut prin perete şi a ieşit afară din restaurant. „Ayyyyyy!”. A alergat 400 de metri într-o secundă. Tovarăşii de pahar sărbătoreau trecerea într-un nou an şi el, rupîndu-şi de la gît papionul, s-a aruncat în Ocean. Au dat să ţipe, să-i spună că nu se mai poate face nimic, că rechinii patrulează în zonă, că e beznă, că… Dar, ce, aveai cu cine să te înţelegi?

Pe palier cu Lou Gehrig
Roberto Clemente se iţise în viaţă în Puerto Rico, pe la 1934, în Carolina, în cartierul Sfîntul Anton, într-o casă de chirpici. Se iubise, de mic, cu sportul: arunca bine suliţa şi scotea timpi „ok” pe distanţe scurte. Dar „el beisbol” îi făcea ochi dulci. La 20 de ani, americanii de pe Continent trimiseseră un spion să-l vadă la lucru. În trei zile cei de la Brooklyn Dodgers îl semnau, dîndu-i un bonus de 10.000 de dolari. Cum regula spunea că cine primeşte mai mult de 4.000 de marafeţi trebuie să fie înregimentat la un club cu ştaif, Pittsburgh Pirates îl luaseră la ei. Cea mai bună afacere din istorie. Pînă atunci, erau nişte mîhniţi. Numai în ultimele trei sezoane adunaseră o „zestre” de 100 de înfrîngeri. Clemente a debutat în 1955 şi, un cincinal mai tîrziu, „piraţii” cucereau „World Series”. Isprăvile lui nu încap într-un infinit de pagini: 12 „Mănuşi de Aur”, MVP în 1966, 15 All Star Game-uri, 18 sezoane la Pittsburg, comparaţii cu „Monumentul” Lou Gehrig, incomparabilul. Cel mai bun jucător al anilor ’70!

Zeul cu picioare pe pămînt
Dar Roberto rămăsese umil. Ştia cum e să stai la hoteluri pe care scria „Numai albi”, cunoştea cum e să nu te primească în autobuzul arienilor, aflase cum e gustul colei celor de altă culoare… Nu a acceptat să fie americanizat cu „Bob”. Răspundea doar dacă-l strigai „Roberto”. Juca, în stradă, cu puştii, în amintirea vremurilor în care sugea, o zi întreagă, doar zahăr.

Pe 23 decembrie 1972, Nicaragua s-a cutremurat. 7.000 de morţi, 250.000 de oameni fără acoperiş. Fusese acolo cu trei săptămîni înainte. Ha, ha, era ţara unde, în 1964, localnicii aruncaseră iguane pe teren, să-l împiedice! Pierduse prieteni dragi. Dar Crăciunul bătea la uşă. Nimănui nu-i stătea gîndul la oamenii din Managua. Lui, da! A mers din uşă în uşă. A cerşit, a implorat. Spunea aşa: „De fiecare dată cînd ai prilejul să schimbi ceva pe astă lume şi nu o faci, ţi-ai bătut joc de timpul tău pe Pămînt!„. Era tot numai o inimă. A adunat 150.000 de dolari şi 26 de tone de mîncare, haine şi medicamente. Le-a trimis amărîţilor de acolo. Apoi a aflat că şobolanii generalului Anastasio Somoza fură tot şi nu dau nimic la sărmani. A făcut rost de un DC-7 rablagit şi, pe 31 decembrie 1972, cu 25 de minute înainte de cumpăna dintre ani, a dat să decoleze. Vera Zabala, soţia, l-a rugat să n-o facă: „Dacă e să mori, mori! Noi tăiem curcani şi cei de acolo nu au apă!”. A plecat aşa, fără copilot. Afară ploua puternic…

Manny îl caută şi azi…
S-a prăbuşit la 11:40 PM. O turbină a cedat. Apoi alte două. Finalmente, a patra. A căzut fix lîngă insulă. Din dorinţa de a duce cît mai multă hrană, încărcase hîrbul cu mult peste cît putea cara….

La şase minute după miezul nopţii, l-au anunţat pe Manny Sanquillen, „fratele” său de la Pittsburg. Era în restaurant, abia numărase secundele ce departajau 1973 de 1972. „Ayyyyyy!” a urlat şi s-a aruncat în apă. L-au scos inconştient. S-a trezit pe patul de spital, a rupt perfuziile şi s-a aruncat în apă. L-au legat cu cătuşe. Le-a desfăcut şi s-a aruncat în apă… Degeaba. Cadavrul pilotului şi a doi dintre băieţii din avion au fost găsite. Roberto Clemente Walker, uriaşul jucător, legenda, n-a mai apărut. S-a găsit doar o valiză. Se presupune că era a sa…

Manny Sanquillen a fost unicul coechipier care a lipsit la „înmormîntare”. S-au dus după el. Era în apă. Trecuseră două săptămîni, dar refuza să vorbească la trecut despre Roberto.

„Sangy” bate-n 70 de ani. Bătrînii locului jură că şi azi, pe malurile Insulei Verde, îl văd zăbovind, printre rechini, două-trei ceasuri!

Fratele vitreg, Luis, decedase pe 31 decembrie 1954. Stranie coincidenţă


„Piratul” cu numărul 21 i-a cerut lui Tom Walker, adversarul său de la Montreal Expos, care-l ajutase să încarce avionul, să nu-l însoţească. Peste trei ore, Tom a văzut ştirile…