Ziua cînd Barça a „driblat” retrogradarea!

În iunie 1942, în sufrageria lui Real Madrid, catalanii au luptat pentru permanenţă în Primera, cu sigla clubului ascunsă în chiloţi. Povestire cu alt tip de eroi

Le vorbeşte „La Furia”: „Chavalitos, normal trebuia să glăsuiască, aici, antrenorul. Avem […]

În iunie 1942, în sufrageria lui Real Madrid, catalanii au luptat pentru permanenţă în Primera, cu sigla clubului ascunsă în chiloţi. Povestire cu alt tip de eroi

Le vorbeşte „La Furia”: „Chavalitos, normal trebuia să glăsuiască, aici, antrenorul. Avem şi n-avem! Ar fi fost bine să zică ceva preşedintele. El e şi nu e! Stăm rău, chavalitos, rău de tot! Generalisimul vrea să ne stîrpească ca pe şobolani. Ne-a luat tot! Siglă, echipament, fani! Dar istoria nu ne-o fură nimeni! Nimeni! Avem 40 de ani în spate! Patru decenii! Da, ştiu, e greu, al naibii de greu, dar azi trebuie să învingem. E clar?”. Vestiarul celor de la FC Barcelona, final de sezon 1941-1942. Băiatul cu vorbele e Mariano Martin, vedeta trupei. Catalanii au meci decisiv pentru evitarea retrogradării. Pentru ceeeeee?

Vremurile-s tulburi. Franco a învins. Pentru el, putregaiul e în Catalunya. Mulţi jucători au fugit prin Europa. Pînă şi preşedintele clubului e numit de la Madrid. Enrique Piñeyor, marchiz de la Mesa de Asta, nu le are cu fotbalul, n-a pipăit o minge în a sa viaţă. E trimis cu ordin de la Centru să submineze trupa.

Două victorii în primele nouă etape
Băieţii au pornit cu frîna de mînă trasă. În primele nouă etape au scos din joben doar două victorii: una clară, contra Granadei, alta muncită, cu Deportivo. Espanol le umpluseră tolba cu cinci, Bilbao cu şase, Atletico Aviacion tot cu cinci. Ramon Guzman, antrenorul, fugise peste mări şi ţări, simţind cum corabia ia apă, un tehnician cu caş la gură, Juan Jose Nogues, de 32 de anişori, venise să păstorească o grupare în care activau patru fotbalişti mai în etate decît domnia sa. Granada se trezise şi se răzbunase cu 6-0. Presiunile erau mari. Uneori, pur si simplu întîmplător, în faţa vestiarului aterizau cîţiva militari dotaţi cu puşti.

Cînd se trăsese dungă, Mariano Martin şi compania se aflau pe 12. Alicante şi Real Sociedad coborîseră, deja, în Segunda, Oviedo şi trupa blaugrana mergeau la barajul de rămînere în Primera. Da, pare greu de crezut, dar FC Barcelona se afla la un singur meci de catastrofă.

Aşa grăit-a Mariano…
Atunci le-a vorbit Mariano. 1,39 goluri per fiecare meci jucat în campionat. Fin, născut atacant. Tot întîmplător, „decisivul” cu Murcia urma să se joace pe „Chamartin”, fieful lui Real Madrid… Aveau patru întîlniri într-una singură, că era la ofertă: contra adversarilor, contra lui Franco, contra „albilor” şi contra istoriei de 43 de ani.

Martin a scos din chiloţi, da, da, de acolo, de unde o avea pitulată, sigla adevărată, nu cea ciuntită de franchişti, şi le-a dat-o spre sărut tuturor. Cu un genunchi pe podea, asemeni lui don Cristobal Colon la vederea Lumii Noi, aşa au primit-o toţi. Cu cruce şi cu mîna pe inimă. „Per Sant Jordi”, au urlat toţi cu pielea ca de găină. Catalani pursînge.

Aşa au scoborît pe iarbă, cu sigla-n suflet. Final de iunie, ’42. Cu Miro, cu Zabalo, cu Mariano, cu Escola, alintat „Profesorul Universitar”… Ultimii doi reuşiseră, fiecare, o „dublă”, cu cîteva zile înainte, în finala Cupei, cîştigată contra bascilor de la Bilbao. Dar meciul ăsta era crucial. Mariano a marcat de patru ori, Sospedro o singură dată. Barça rămînea pe prima scenă dar, ceea ce conta, era izbînda de pe terenul duşman. Istoria rămînea nepătată.

Mariano s-a accidentat, grav, la un amical Catalunia – Valencia. Nu şi-a mai revenit, complet, niciodată. „Pep” Escola a adunat două ligi înainte de a se retrage.

S-au vorbit să plece în acelaşi an. Şi s-au ţinut de cuvînt. La şase luni unul de celălalt. În 1998…

Trupa care, în 1942, reuşea „eventul”: cucerea Cupa şi evita retrogradarea