Ce mai e mia în ziua de azi?

A minţit că e mai vîrstnic. Şi-a luat nume fals pentru a putea juca. A început la Atletico, a devenit simbolul Realului, iar pe final de aprilie, a mai doborît o barieră…

L-a luat tare, fără menajamente. Nu […]

A minţit că e mai vîrstnic. Şi-a luat nume fals pentru a putea juca. A început la Atletico, a devenit simbolul Realului, iar pe final de aprilie, a mai doborît o barieră…

L-a luat tare, fără menajamente. Nu l-a frăgezit, nu şi-a uns vorbele cu încălzitor: „Cavalere, vei fi titular. Îţi spun doar ţie, între patru ochi, ca nu cumva să ţi se facă rau şi să leşini în faţa coechipierilor! Claro?”. Cum să nu-şi aducă aminte? Anul acela, toamna căzuse într-o vineri. Joi îl anunţaseră că va face antrenamente cu prima echipă. Apoi, peste 24 de ore, Valdano, marele Jorge Valdano, antrenorul lui Real Madrid, îl chemase la o palavră scurtă. Nu i-au tremurat, pe moment, genunchii. Chiar s-a ţinut tare. A dat doar să întrebe: „Asta înseamnă că Emilio Butragueno nu va juca?”. N-a găsit răspuns. Tovarăşul lui Maradona de la Mondialul din Mexic părăsise încăperea.

S-a dus acasă. A dormit bine. Fără nervi. Fără imagini despinse din filme, cu pastile luate în creier de noapte, fără rostogoliri prin pat. După ce a mîncat de prînz, înainte de joc, rotulele au început să nu-l mai asculte. Ni siesta, ni nada. A dat ture prin încăpere. Atît de multe, că dacă pe jos era pămînt, făcea tranşee. ‘Ăl bătrîn şi-a rost trei perechi de unghii. Era modestino, electrician, mersese cu puştiul la fiecare antrenament, la fiecare „amical”, la fiecare oficial. Acum urma să debuteze la Real Madrid… Madre miaaaa…

15 ani în 15 minute
În cin’şpe minute şi-a adus aminte de toţi şi de toate. La patru ani, avea poze pe „Manzanares”, fieful lui Atletico. La 11 minţea că e mai în etate, îşi făcea legitimaţia cu ochelari cu rame groase şi zicea că-l cheamă Dani. Cei din echipă „băteau-n” 12-14 ani. Juca la C.D. San Cristobal de los Angles, în cartier. Preşedinte atunci, ca şi acum, era don Antonio Puche Zafra. Băiat bun, dar cu gîtul uscat precum un şorţ de sudură neuzitat. Consuma pentru el, se consuma şi pentru ei. Le căuta terenuri: luni jucau pe unul, marţi ploua, zgura aia nenorocită băltea de apă, miercuri luau metroul spre altă arenă, joi reveneau la a lor şi uite aşa. Don Antonio l-a „reclamat” la Real Madrid. Au paraşutat un spion, l-a ochit. I-au spus că e pişpiriu, costeliv, nedezvoltat, necrescut. De parcă era cozonac!

Nervos, tatăl l-a suit în taxi şi l-a dus la Atletico. L-au înregimentat pe loc. Din mişcări se vedea că-i „sculă”. A ieşit campion „cadete” pe Spania, cu 308 goluri marcate de întreaga echipă şi unul primit!!!, însă Jesus Gil y Gil, mefistofelicul „presi”, ocupat să facă măgarii în Marbella, unde era „primare”, a sugrumat grupele de copii şi juniori.

Două decenii…
Realul n-a mai ratat vînatul. L-au luat. Întîi pe la Juveniles, apoi C, apoi B. În 33 de partide a lovit de 71 de ori. „Era o diferenţă uriaşă între C.D. San Cristobal şi Real. Acolo te vedea doar antrenorul şi tatăl tău, aici te controla Vicente del Bosque. Acolo aveai antrenament cînd se găsea teren, aici călcai, constant, gazonul de cinci ori pe săptămînă. Doamne, cît e de important ca la 14-15 ani cineva să stea de vorbă cu tine şi să-ţi dea sfaturi”… I-a spus Susanei, prietena lui de atunci, că avea să debuteze. Nu le avea cu fotbalul, dar îşi aducea aminte că a plîns pentru el. A intrat în vestiar primul. A ieşit ultimul. Cu „7” pe spate. În faţa sa, crampoanele lui Hierro, Luis Enrique, Michel, Redondo, Zamorano sau Laudrup. N-au învins, au pierdut cu 3-2, gol Poyet, pe final, dar botezul fusese primit.

De atunci, de la debutul din 29 octombrie 1994, de pe stadionul „La Romareda”, din Zaragoza, a trecut ceva vreme. Mai ieri, a bifat 1.000 de meciuri. Dar ce mai e mia la un jucător precum Raul Gonzalez Blanco?

Îi stă bine în orice, dar nu-i aşa că cel mai bine îl prinde tricoul lui Real ?

Raul cu banderolă de căpitan, mic, pe fals, la Ateltico