Moartea vine zîmbind

A zis să facă o glumă. Luciano Re Cecconi a intrat într-un magazin de bijuterii, cu mîna în buzunar, pe post de pistol şi a strigat : „Daţi tot ce aveţi!”. L-au împuşcat pe loc. Cel mai „cool” jucător […]

A zis să facă o glumă. Luciano Re Cecconi a intrat într-un magazin de bijuterii, cu mîna în buzunar, pe post de pistol şi a strigat : „Daţi tot ce aveţi!”. L-au împuşcat pe loc. Cel mai „cool” jucător lazial din istorie

Avea de toate. O familie frumoasă. Cesarina, soaţa, i-l dăduse pe Stefano, un îngeraş şi-o „cocea” pe Francesca. Lumea-l iubea. Pe teren, se distra, juca fotbal de plăcere. Dar, de cîteva luni, era „fiert”. Se adunaseră, de acum, vreo patru luni de cînd nu mai udase tricoul într-un „oficial”. Prin toamna lui 1976, la un meci de campionat, contra Bolognei, Tazio Roverso pusese piciorul mai tare. În minutul 19 genunchiul i se frînsese. Apoi, venise moartea lui Tommaso Maestrelli, cel mai bun antrenor pe care-l avuse, cel cu care luase titlul… Era deja 18 ianuarie, anul următor, 1977, şi el tot nu-şi revenea.

În marţea aceea, simţea că poate renaşte. Gata! Lustruise, destul, spalierele prin sălile de forţă. Chiar îi spunse preparatorului fizic. „Tano, eşti băiat bun, dar te părăsesc! Duminică, la Cesena, mă bag cîteva minute să văd de zice rotula”. Era bucuros, voia să se întoarcă în iarbă, simţea că poate.

Marţi, trei ceasuri rele
Pe la cinci după amiaza, ieşise în oraş cu Pietro Ghedin şi Rossi Renzo, colegii de trupă. Stăteau la o palavră cînd în restaurant intrase Giorgio Fraticcioli, jupîn peste o parfumerie de unde-şi procurau ei miresmele, „fratele” lor. „Prinţilor, am de luat ceva de la un bijutier, din cartierul Flaminio. Dăm o raită pînă acolo?”, i-a întrebat Giorgio. Îşi terminaseră cafeaua, au plecat. Să fi fost 19, poate 19:30. Întuneric. Au ajuns la giuvaiergiu în 10 minute. Fraticcioli a intrat primul, el, al doilea. A zis să încerce o glumă. Şi-a ridicat gulerele paltonului, a băgat mîna-n buzunar. A „născut”, din degete, un pistol. Arătătorul pe post de ţeavă, degetul cel mare, cocoş. Şi-a îngroşat glasul şi-a zis. „Nu mişcă nimeni! Dă tot ce ai! Asta e o spargere!”.

Patronul, Bruno Tabocchini, era păţit. Da, în cartierul ăsta liniştit hoţii îl călcaseră de două ori în ultima lună! Se îmbolnăvise de inimă. Îşi luase un „Walther”, calibru 7.65. Îl culca sub tejghea. Nu se uita la fotbal, nu ştia jucătorii, era întuneric, se pregătea să lase obloanele, aşa-l atacaseră şi mai ’nainte, la ceas de încuiere… A tras din întoarcere, fără să clipească. Distanţă mică, undeva la trei, hai, patru metri. Direct în piept. Pac! Pac!

RAI-ul, televiziunea naţională, şi-a întrerupt emisia. Era 20:30 cînd s-a anunţat că Luciano Re Cecconi, fotbalistul celor de la Lazio Roma şi al naţionalei Italiei, a fost ucis, într-un schimb de focuri, în cel mai liniştit loc din Italia.

„Cecconetzer”
Da, el era! „Centrocampista” versat, atrăsese, mai întîi, privirile pentru că era blonzuliu. Îl botezaseră „Cecconetzer”, după Günter, friţul. Trecuse pe la Pro Patria, pe la Fogia, ajunsese la Lazio. Aici, explodase. Enzo Bearzot îl ochise pentru naţionala italiană „Under 23”, făcuse pasul şi la trupa mare. În 1974, după trei sferturi de secol de viaţă lazială, gruparea cucerise primul titlu de campioană din istorie. Re Cecconi fusese purtat pe braţe. Sărise de 100 de meciuri pentru „biancocelesti”, dar rămăsese băiat de curtea şcolii. De asta era iubit.

Şocat, Ghedin, omul care n-a crezut că s-a întîmplat ceva pînă nu l-a văzut pe Luciano pe podea, sîngerînd, a refuzat să facă identificarea la morgă. Pe soţie, gravidă, aproape că au sedat-o. O mare de oameni a venit la înmormîntare. N-a contat că Tabocchini a fost condamnat la 18 luni de închisoare. Nici n-au ştiut unde să-l încadreze. L-au trecut la „legitimă apărare excesivă”…

Luciano Re Cecconi a plecat la doar 28 de primăveri. Astăzi, la 36 de ani de la tragedie, Pietro Ghedin, selecţionerul maltez, se jură că atunci, pe 18 ianuarie, a auzit pe cineva spunînd: „O glumă, a fost doar o glumă”… Nu era nici glasul lui, nici al lui Tabocchini, nici al lui Fraticcioli, nici al lui…

Lazio are doua titluri în istorie. Unul dintre ele, cu Re Recconi pe gazon


La aproape patru decenii de la „retragerea” sa, fanii nu l-au uitat

În naţionala Italiei n-a apucat sa joace mult. S-a „stins” prea devreme