Isadora, zîna care nu se ţinea de poante

A transformat dansul în artă. A „furat” mişcări de pe amforele greceşti. Şi-a plîns copiii. A iubit şi bărbaţi şi femei. A murit sugrumată cu propria eşarfă, înfăşurată pe roata unui automobil de fiţe

N-a văzut lumina zilei, […]

A transformat dansul în artă. A „furat” mişcări de pe amforele greceşti. Şi-a plîns copiii. A iubit şi bărbaţi şi femei. A murit sugrumată cu propria eşarfă, înfăşurată pe roata unui automobil de fiţe

N-a văzut lumina zilei, pentru că s-a născut la 3:00, la două săptămîni după ce românii îşi cucereau Independenţa de Stat. În casa se întretăiau muzele: tatăl, poet amator, picta, mama-şi luneca degetele pe clapele pianului. Micuţa Isadora Duncan a trecut pe la şcoala, dar nu i-a plăcut. S-a plîns, la şase ani, de „constrîngerile de aici, ce-mi afectează individualitatea”. Trei zile s-au chinuit rudele să-i închidă mamei gura căscată. Părinţii au decis să nu continue împreună. Primul cutremur. La şapte ani, ca să-ţi întreţină familia, dădea lecţii de dans. La 22, intra în prima companie, cea a lui Augustin Daly, la New York. Nu făcea mulţi purici pe aici. Lucra pantomimă, asta era la modă. A trecut Atlanticul, scîrbită de faptul că americanii nu pricepeau ce aia artă.

Londra, mon amour
A ajuns la Londra. A găsit înţelegere la „British Museum”. Custodele îi arăta amforele, ea se descălţa şi „copia” mişcările. Nu dansa decît cu talpa goală pe podea. Zicea că vrea să simtă tot. Aşa o prindea dimineaţa.

La Paris, imediat după cumpăna dintre secole, şi-a deschis un studio. A renunţat la tot ce însemna dans pînă atunci. Îl considera prea rigid. Era o modernistă, într-o perioadă în care trei centimetri în minus la fustă însemnau oprobriul public. Mixa stilurile, spectacolul era superb. Ea, imperială. Nu-i plăceau sălile de spectacole, ura să se mişte în faţa unor oameni care dăduseră bani pe bilet. Rodin, marele Rodin, a început s-o imortalizeze. A văzut Germania. Aici şi-a deschis o şcoală de dans. Nu era numai una unde se deprindeau mişcările braţelor, ci una unde femeile se emancipau.

A început să iubească. Şi barbaţi şi femei. Cu un scenarist a făcut un copil, cu unul dintre fiii lui Singer, domnul cu maşina de cusut, pe al doilea. Într-o seară, la Paris, a ales „Marşul Funebru”. Chopin. Părea că întrase în transă. Ţinea ochii închişi şi se mişca. Nu se mişca, plutea. Nimeni nu respira. Nimeni nu gîndea. Era frumoasă. Era teribilă. Avea să spună că a avut o viziune. Că „puii” ei erau luaţi de Diavol. În 1913, pe o stradă în pantă, şoferul a uitat să tragă frîna de mînă la automobil. Micuţii au murit înecaţi în Sena. Al doilea cutremur.

O durea să-i fie dor să fie mamă
Nu şi-a mai revenit, niciodată. A îmbătrînit, într-o noapte, cît altele în 10. „Macaronarul” Romanelli s-a îndrăgostit de ea. A vrut să mai facă un copil. Şi-ar fi dat viaţa să mai audă un gîngurit. A rămas gravidă. Bebeul s-a născut, dar a trăit numai cîteva clipe. „Nici n-am avut timp să-i punem nume”. Trei cutremure.

Prin 1922, a devenit doamna Esenin. Da, soţia, cu acte, a celebrului Serghei Esenin. Iubea comuniştii, iubea ruşii. Nu conta că poetul avea un majorat în minus. Au mers, la braţete, în turneul american. El n-a priceput nimic din dansul ei. Ea nu vorbea rusa. El nu gavarea nici o limbă străină. Ea ridica saloanele în picioare. El, beţiv, demobila camerele de hotel. Fix un an au stat împreună. S-a întors, singur, la Moscova. La 30 de ani s-a omorît. Un nou cutremur. Se iubiseră…

Nu mai era la prima tinereţe, dar ziarele titrau numai la superlativ despre ea. I-a scris lui George Bernard Shaw. „Aş face un copil. Cu trupul meu şi mintea Dvs…”. A primit răspuns: „Dar dacă ar avea mintea ta şi trupul meu?”.

Pe 14 septembrie 1927 s-a distrat cu prietenii. S-a suit într-un „Amilcar”, decapotabil. Şi-a pus eşarfa cu care făcea furori. Capătul a ajuns pe roată. S-a încolăcit pe ax. A sugrumat-o. A murit pe loc! Avea 50 de ani…

Isadora Duncan, cea mai mare dansatoare a tuturor timpurilor, zîna care transformase orice mişcare în artă pură, îşi regăsea copiii. Din păcate, în Pere Lachaise. Cimitirul parizian…

Un nepriceput i-a spus că „Ăsta nu-i dans!”. I-a replicat: „Aveţi dreptate, nu e dans, e artă!”


Două dintre nepoţele i-au moştenit perfecţiunea