Omul vitruvian

A pierdut numărul accidentărilor. Tot ce-şi aduce aminte e că de fiecare dată revenirile au fost mai multe cu unu. Şi că a consumat tone de ghips. Dar nimic nu l-a doborît

E un bătrînel simpatic. Simpatic şi musculos. […]

A pierdut numărul accidentărilor. Tot ce-şi aduce aminte e că de fiecare dată revenirile au fost mai multe cu unu. Şi că a consumat tone de ghips. Dar nimic nu l-a doborît

E un bătrînel simpatic. Simpatic şi musculos. Se vede că la viaţa sa s-a războit cu fiarele. Cele metalice şi cele umane. Pe stîngul, îşi ţine nepotul. Cu dreapta, explică. „Asta o am din Anglia, chiar de pe Tamisa”, zice şi-şi duce mîna la genunchi. „Asta e de pe Da Luz. N-am aterizat bine”, continuă, arătînd spre cot. „Bernabeu, tibie şi peroneu! Ha, ha, ha, hai c-am zis-o cu rimă!”. E întrerupt de cel mic. „Bunelule, ne omoară bunica, se răceşte paella, hai în casă!”. „Pe San Jordi, las-o-ncolo de paella, aşteaptă să termine de povestit!”. Vreo 7-8 tovarăşi de generaţie stau cu gurile căscate la poveşti. Le-au mai auzit de 423 de ori, dar tot mai vor. Tot mai vor!

L-au legat de pat ca să-l „îndrepte”
Şi „unchiul” continuă. „Le ţin minte pe toate, pe toate le ţin minte!”. Cinci leziuni la cap: două fracturi de pomete, probleme nazale, contuzii. La unele, a adormit pe gazon. Cînd s-a trezit, în jurul său totul era alb. Şi mirosea a formol. Pune podul palmei pe genunchi. Se scutură puţin, ca şi cum ar vrea să alunge o durere inexistenă. Sau îl doare amintirea? „Şase la rotulă, tată, şase la rotulă!”. Cu artroscopii, cu ligamente încrucişate, cu rupturi, cu tendinită, cu tendinopatie. „Cînd îmi citeau ce am, am crezut că spicuiesc băieţii din vreun dicţionar de ortopedie!” Coboară spre glezne. Oasele-s vălurite: entorsă de gradul doi şi la stîngul şi la dreptul, fisuri, tot tacîmul. „Aaa, să nu uităm şi cotul. Cotul de pe Da Luz. O nimica toată. Luxaţie. Două-trei luni pe bară!”.

„Galeria” de moşi încearcă să-i ridice mingea la fileu. „Rechinule, alţii s-ar fi lăsat, ar fi abandonat. Tu, nu!”. Nu-i plac astea cu Superman, cu nemuritorul. „Mă adunau de pe jos cu şpaclul, mă băgau în ghips. Ştii ce făceam eu? Dacă era la mînă, alergam pe bandă. Dacă era la picior, trăgeam de gantere. Dacă era la faţă, îmi luam preparatorul fizic şi ne puneam pe alergat. Mă, odată, prin Mallorca, am alergat de dimineaţă pînă seara! Am driblat cîrje, am driblat chirurgi, am driblat infiltraţii. Dacă am avut dureri? În 2008 m-au legat de pat cînd mi-au pus oasele la loc…”.

34 de ani, 35 de leziuni!!!
„Şi în afară de voinţă, ce-ai mai avut în afară de asta?”, coboară întrebarea. „O poveste, o poveste!”. „Hai, mă, ce naiba, cu o snoavă te-ai rezolvat de 35 de accidentări? De treizeci şi cinci de ori în 12 ani?”. „Da, ne-a dat-o, pe o foaie de hîrtie, primul nostru antrenor, de la copilaşi. E cu Platko, îl mai ştiţi pe Platko?”. Despătureşte foaia… Platko a fost un portar uriaş, urmaşul lui Zamora la FC Barcelona. Prin ’28, într-o finală cu Real Sociedad, cu ploaie, cu vînt, cu crengile la pămînt, s-a aruncat la picioarele atacantului. Amadeo l-a lovit direct în cap. Rană deschisă, cu sînge şiroaie. Era roşu tot, dar strîngea mingea la piept şi nu-i dădea drumul. A căzut, a leşinat, dar cu „obiectul” lîngă inimă. Pe braţe l-au dus în vestiar. Era năuc. Sociedadul îi asalta. Pe atunci nu era cu căşti de protecţie, cu măşti de plastic, cu… L-au spălat, l-au cusut pe loc, a urlat, iar a leşinat, iar l-au cusut, i-au dat cu săruri de amoniac pe sub năsuc, să-l trezească. Zbiera că vrea pe teren. L-au cărat acolo. Abia şedea pe picioare. Dar a apărat, a apărat cu fractură craniană!!! Dintre buturi l-au dus direct la spital…

Bătrînelul musculos împătureşte foaia. Mamăăă, ce linişte s-a făcut… Sssttt. Doar glasul nepoţelului îi trezeşte la realitate. „Puyi, hai la masă că te rupe bunica. Lasă poveştile alea cu accidentările, că m-am săturat şi eu de ele”.

Moşii pleacă. Trîntesc poarta de la gradină. Pe eticheta cutiei poştale scrie: „Carles Puyol i Saforcada”.